Felii de viață. De simțire. De gând. Random.
Cum încercăm noi să facem ordine, să punem pe categorii... Mă gândeam la ce zicea Irina, că pentru ea jobul ideal ar fi să pună ordine în activități, să facă proceduri, să îmblânzească haosul și să îl transforme în ordine... Și că viața, de fapt, se haotizează permanent, oricât (sau cu atât mai mult cu cât) încerci să o ordonezi și să o planifici. Toți încercăm să trișăm și să încercăm să prevedem sau prevestim sau anticipăm ce va fi într-un fel sau altul - care statistic, care prin "semne", care prin ritualuri, care prin ghicit în te miri ce. Cumva văd că ce analizăm noi rațional încercând să găsim o ordine și o logică e o felie, un fel de stop cadru. Cum viața e mișcare, imediat ce se mișcă un pic, nimic nu mai respectă ordinea pe care ne închipuim că am găsit-o sau am făcut-o. Ordinea (așa cum o analizăm noi) e doar o poză fără viață a vieții, pe când esență ei e tocmai schimbarea ce scapă înțelegerii și "regulilor" noastre. Am senzația că totul e un fel de organism viu, unde funcția e regula, cu interacțiuni, schimbări, un haos cumva fractal, adică ceva ce are și n-are reguli și ordine, sau, mai degrabă, care nu poate fi cuprins cu mintea noastră limitată (și mai ales autolimitată). Viață... energie... iubire... tipuri de energie...
Cu gașca la cabana Cozia.
Au trecut ani buni de ultima dată când am stat peste noapte acolo. Vremea nemaipomenită, priveliști care îți taie respirația, aer rece și curat. Cabana, în schimb, îmi pare cam în decădere. Nu am avut apă curentă. Am cam dârdâit în sala de mese. Era destul de puțină lume cazată față de ce îmi aminteam eu. Peste zi veneau mulți, de rămas peste noapte - puțini. Wc-ul și chiuveta din clădirea cu restaurantul nu mai erau accesibile publicului. Robinetul de pe exterior - fără apă. Oricum, peste noapte era frig bine, de asta era destulă gheață prin jurul cabanei. Era valabil doar wc-ul din fundul curții, unde să ajungi în prima dimineață a fost o aventură extremă din cauza vântului foarte puternic și rece. Altfel, cabanierii foarte de treabă. Soba a dat căldură din plin, mă rog, din cauza fricii noastre de frig am exagerat cu lemnele și inevitabil pe la 2-3 noaptea leșinam de căldură, mai ales cei din paturile de sus.
Memorabilă a fost baia de frunze de la urcare,
cascada de gheață
și priveliștea care ne-a luat piuitul cum am ajuns pe platou. La fel și trezirea pentru poze de la răsărit - 90% din gașcă s-au trezit la 7:30 ca să pozeze răsăritul - eu nu voiam, dar m-au trezit cu trăncăneala și foiala, trebuia să ies și la pipi, așa că morăcănoasă m-am ambalat cu toate straturile (auzisem că e foarte frig și bate tare vântul) și m-am aventurat spre budă. Vântul tăios te lua pe sus nu alta, a fost de senzație totul, că sufla și prin buda turcească. Ieșind, mă gândeam, intru în cabană sau hai să mă uit, poate văd răsăritul ăla. Am avut inspirația să urc spre vârful Cozia, aflat chiar în dosul cabanei.
Aici, culmea, nu sufla așa de rău că lângă cabană. Am zărit o zonă rozaliu luminoasă și am zis ei, de acolo se vede răsăritul, am urcat și da, l-am prins, marele bandit roșu incandescent era ieșit de după guguloiul cu releul. Și pe partea opusă, în semiîntuneric, Valea Oltului și culmile muntoase se profilu maroniu-vineții și cețoase. Deși nu avusesem deloc de gând să vânez răsăritul nu m-am putut desprinde de priveliște, așa că am urcat până sus, până lumina din rozalie a devenit mai aurie și mai puternică iar soarele și-a luat fața palidă aurie ridicându-se mai sus pe cer. Moment în care am coborât și m-am mai băgat la somn, mă rog, ațipire sau ceva, că era deja 10 când m-am îndurat să ies din pat.
Armonie. Bucurie de a trăi clipa așa cum e, cum vine ea, bună sau mai puțin bună. Acceptare. A fi conștient de ce simți. Să nu te minți, să nu te păcălești. Să simți, să îți dai voie să simți cu toată ființă. O rază, o rafală de vânt, frigul, căldura, căldura sobei...
Cum încercăm noi să facem ordine, să punem pe categorii... Mă gândeam la ce zicea Irina, că pentru ea jobul ideal ar fi să pună ordine în activități, să facă proceduri, să îmblânzească haosul și să îl transforme în ordine... Și că viața, de fapt, se haotizează permanent, oricât (sau cu atât mai mult cu cât) încerci să o ordonezi și să o planifici. Toți încercăm să trișăm și să încercăm să prevedem sau prevestim sau anticipăm ce va fi într-un fel sau altul - care statistic, care prin "semne", care prin ritualuri, care prin ghicit în te miri ce. Cumva văd că ce analizăm noi rațional încercând să găsim o ordine și o logică e o felie, un fel de stop cadru. Cum viața e mișcare, imediat ce se mișcă un pic, nimic nu mai respectă ordinea pe care ne închipuim că am găsit-o sau am făcut-o. Ordinea (așa cum o analizăm noi) e doar o poză fără viață a vieții, pe când esență ei e tocmai schimbarea ce scapă înțelegerii și "regulilor" noastre. Am senzația că totul e un fel de organism viu, unde funcția e regula, cu interacțiuni, schimbări, un haos cumva fractal, adică ceva ce are și n-are reguli și ordine, sau, mai degrabă, care nu poate fi cuprins cu mintea noastră limitată (și mai ales autolimitată). Viață... energie... iubire... tipuri de energie...
Cu gașca la cabana Cozia.
Au trecut ani buni de ultima dată când am stat peste noapte acolo. Vremea nemaipomenită, priveliști care îți taie respirația, aer rece și curat. Cabana, în schimb, îmi pare cam în decădere. Nu am avut apă curentă. Am cam dârdâit în sala de mese. Era destul de puțină lume cazată față de ce îmi aminteam eu. Peste zi veneau mulți, de rămas peste noapte - puțini. Wc-ul și chiuveta din clădirea cu restaurantul nu mai erau accesibile publicului. Robinetul de pe exterior - fără apă. Oricum, peste noapte era frig bine, de asta era destulă gheață prin jurul cabanei. Era valabil doar wc-ul din fundul curții, unde să ajungi în prima dimineață a fost o aventură extremă din cauza vântului foarte puternic și rece. Altfel, cabanierii foarte de treabă. Soba a dat căldură din plin, mă rog, din cauza fricii noastre de frig am exagerat cu lemnele și inevitabil pe la 2-3 noaptea leșinam de căldură, mai ales cei din paturile de sus.
Memorabilă a fost baia de frunze de la urcare,
cascada de gheață
și priveliștea care ne-a luat piuitul cum am ajuns pe platou. La fel și trezirea pentru poze de la răsărit - 90% din gașcă s-au trezit la 7:30 ca să pozeze răsăritul - eu nu voiam, dar m-au trezit cu trăncăneala și foiala, trebuia să ies și la pipi, așa că morăcănoasă m-am ambalat cu toate straturile (auzisem că e foarte frig și bate tare vântul) și m-am aventurat spre budă. Vântul tăios te lua pe sus nu alta, a fost de senzație totul, că sufla și prin buda turcească. Ieșind, mă gândeam, intru în cabană sau hai să mă uit, poate văd răsăritul ăla. Am avut inspirația să urc spre vârful Cozia, aflat chiar în dosul cabanei.
Aici, culmea, nu sufla așa de rău că lângă cabană. Am zărit o zonă rozaliu luminoasă și am zis ei, de acolo se vede răsăritul, am urcat și da, l-am prins, marele bandit roșu incandescent era ieșit de după guguloiul cu releul. Și pe partea opusă, în semiîntuneric, Valea Oltului și culmile muntoase se profilu maroniu-vineții și cețoase. Deși nu avusesem deloc de gând să vânez răsăritul nu m-am putut desprinde de priveliște, așa că am urcat până sus, până lumina din rozalie a devenit mai aurie și mai puternică iar soarele și-a luat fața palidă aurie ridicându-se mai sus pe cer. Moment în care am coborât și m-am mai băgat la somn, mă rog, ațipire sau ceva, că era deja 10 când m-am îndurat să ies din pat.
Armonie. Bucurie de a trăi clipa așa cum e, cum vine ea, bună sau mai puțin bună. Acceptare. A fi conștient de ce simți. Să nu te minți, să nu te păcălești. Să simți, să îți dai voie să simți cu toată ființă. O rază, o rafală de vânt, frigul, căldura, căldura sobei...
Comentarii