Aberații de iarnă

Pusă de întrebarea cuiva, aruncată mai în joacă, mai în serios, în situația de a-mi da seama "da' de fapt eu ce vreau?" urmată de un "dar de ce?" ducând spre un "cum" să răspund, lucrurile s-au limpezit. Nu vreau asta, pentru că nu simt deloc c-aș avea nevoie - ok, și cum să spun asta? Simplu, direct, exact așa cum e. Adică exact cum sunt. După care gata, vjjjt, s-a dus, mă simt foarte liniștită. După care am conștientizat că era mai mult decât un răspuns, de fapt o alegere a unei căi. Care, atunci când asculți de ceea ce simți, e mult, mult mai simplă și clară. Iese pur și simplu în relief. De unde și detașarea.

Din una în alta, făcând un fel de zoom out cu starea asta de claritate și câteva jaloane ajutătoare venite la țanc (un fragment din Sapiens unde se face o analogie între propagarea exponențială de idei deloc benefice și infestarea cu virusuri sau viruși) am privit deodată lumea cu detașarea unui spectator: chiar dacă oricum iau parte la tumultul spectacolului, de făcut nu prea pot face mare lucru, așa că cel mai bun lucru e să mă bucur de tot show-ul. Și brusc m-am gândit la săracul Eminescu, cu a lui "de te-ndeamnă, de te cheamă/ tu rămâi la toate rece" și ce mai zicea el prin Glossă. Nu rece, nu, amuzat, încântat sau întristat, ca un spectator autentic.

Și alt gând ciudat, o analogie între celulele dintr-un organism și oameni (respectiv funcția fiecăruia, conștientă sau mai degrabă nu, rolul și gradul său de libertate - simți că ești bine, ok în pielea ta atâta vreme cât nu încerci să fii altceva, să face ceva ce este împotriva a ceea ce este rolul tău - în cuvinte sună incomplet și aiurea, dar nu îmi vine ceva mai sugestiv în minte).

*

Gândurile astea... Uneori mă simt, ca azi, când stăteam în fața cabanei pe bancă la soare, într-o mare pace, lipsită de gânduri și griji. Fără dorințe, conflicte și alți monștri.

Mers prin zăpadă. Aer curat, rece. Ninsoare. Sau soare. Brazi încărcați de zăpadă. Alb. Albastru. Verde. Roșu. ROGVAIV.

Am început anul cu două drumeții. Cu același punct central - cabana Diham. Duminica trecută am plecat din Râșnov și am coborât în Azuga, printr-un nor de ninsoare, totul alb, ceață, fulgi, vânt.

Weekendul ăsta am pornit din Predeal, am ajuns din gară cu taxiurile până la intrarea pe traseul dinspre Forban. Am petrecut ziua și am înnoptat la Diham, făcând mici cursuri practice despre trecerea prin zone de avalanșe, construirea unui adăpost în zăpadă și orientare cu busola pe timp de noapte. Cântări cu chitara la ceas de seară.

Coborâre dimineața în Bușteni.
Zilele astea, ieri și azi, la Diham am reîntâlnit o grămadă de amici, prieteni și cunoscuți aflați în trecere pe la Diham. Cred că niciodată n-am revăzut atâta lume în același loc și timp pur și simplu din intersectarea întâmplătoare a drumurilor.

Sar de la una la alta, știu, e tocăniță cu de toate. Dar ce, trebuie să aibă totul o logică?