Deja încep să mi se amestece în cap orașele, zilele și ce-am văzut pe-acolo, așa că e cazul să scriu ce-mi mai amintesc până nu le fac varză de tot.
Mă rog, au mai trecut vreo două săptămâni de când am scris fraza de mai sus. Clar ce chef și spor am avut. Dar vineri când mă pregăteam de plecat în aplicația de la Căciulata și îmi făceam loc pe telefon și ștergeam poze am dar iar de pozele din Scoția și am zis băi, la naiba, când ai timp scrie naibii amintirile alea, așa voalate deja de timp până nu se șterg de tot.
Ziua 2. Ne-am trezit devreme, ne-am echipat și am pornit să ne întâlnim cu ghidul. Vremea era închisă, ploua mărunt și insistent, o zi de toamnă până în măduva oaselor cu promisiunea că va ploua și mai grozav. Ghidul nostru era un tip simpatic, dezghețat și foarte pasionat de istorie. Am fi jurat că e scoțian get-beget dar ne-a spus că nu e, e din Wales și a făcut tot turul mișto de cât de „bătăios” și „curajos” e Wales-ul. Ne-a povestit o mulțime de chestii din isoria Scoției și a Marii Britanii și a relației tumultuoase dintre ele, cu toate personajele care și-au lăsat amprenta asupra Edinburgh-ului și a Scoției în general. Dacă n-ar fi vorbit cu atâta pasiune cred că ne-am fi plictisit de moarte auzind de atâția indivizi care altfel nu prezentau pentru noi niciun interes.
Am pornit turul din fața unei catedrale - evident i-am uitat numele, noroc cu google, Saint Giles' Cathedral - și am mers pe străzile orașului vechi pe urmele istoriei depănate de ghid. Unele nume și întâmplări îmi sunau mai cunoscut (din cauza serialului Outlander pe care l-am văzut relativ recent), altele nu.
Când am ajuns la cimitirul din Greyfriars - aici ne-a povestit legenda cățelului Bobby din Greyfriars, cățel ce are o statuie foarte mângâiată de vizitatori - s-a pornit o ploaie adevărată, nu doar o bură, ca până atunci.
A fost interesant cimitirul din Greyfriars și istoriile cu hoții de cadavre, n-am ce să zic. Dacă nu ploua cred că s-ar fi văzut destul de frumos orașul în vale. Ce istorii cu hoții de cadavre? Păi se pare că din cauza interdicției bisericii de a se face autopsii (profanarea trupului bla bla) a prosperat o activitate sumbră - cum studenții la medicină aveau nevoie să poată diseca ceva ca să învețe cum și în ce fel sunt organele dar legal n-aveau cum, au apărut hoții de cadavre, care, în grupuri de 3 intrau în cimitir, înarmați cu lopeți de lemn (ca să nu facă zgomot ca metalul), dezgropau cadavrele din mormintele proaspete, le băgau în butoaie de lemn și le rostogoleau în toiul nopții până la intrarea din spate a facultății de medicină, unde cineva deschidea ușa, plătea, lua butoiul, închidea ușa și gata, totul fără niciun cuvânt.
Am făcut o pauză de încălzire și un ceai la Grassmarket Community Project, un proiect foarte mișto ce se ocupă cu integrarea persoanelor cu probleme - conversie profesională - îi învață diverse meșteșuguri iar obiectele făcute sunt vândute pentru autofinanțarea proiectului. Ghidul nostru era voluntar pentru acest proiect comunitar. Am putut bea aici un ceai, mânca o prăjiturică sau o supă caldă - fondurile rezultate erau tot pentru finanțarea proiectului. Încălziți și cu foamea potolită am putut porni mai departe.
Ne-am continuat turul prin ploaia intensă. Am urcat spre Edinburgh Castle, pentru care nu aveam timp de vizitare în cadrul turului, dar cine dorea a primit toate informațiile necesare pentru timpul liber de după tur.
Era mișto panorama orașului de jur împrejur, dar din cauza ploii n-am putut vedea foarte clar priveliștea.
Ne-am plimbat apoi printre clădirile orașului vechi, pe străduțe foarte înguste, dând în mici piațete dintre aceste clădiri, un fel de curși interioare - aici ghidul a reușit să ne zugrăvească foarte clar și viu viața grea și insalubră pe care o aveau locuitorii din Edinburgh în vremurile vechi. Clădiri cu 3-5 etaje înalte, strânse unele în altele, înnegrite, cu ulițe înguste printre ele și mici curți interioare. Poluare puternică - de la încălzirea pe bază de cărbune - se spune că Edinburgh-ul era cufundat veșnic într-o ceață cenușie irespirabilă, toate oalele de noapte și mizeria se aruncau dimineața de pe geam direct în stradă, bogații locuiau la etajele inferioare ale caselor, cei mai puțin bogați mai sus iar slugile la ultimul etaj, unde aerul era cel mai poluat. Boli, sărăcie, d-astea. Ce am văzut noi era rezultatul după dărâmarea unui rând de case și degajarea unei astfel de curți interioare. Nu știu unde am poza cu locul ăla... Hai că am găsit-o. Clădirea cu tăbliță jos și un grup de oameni cu umbrele în față era emblematică pentru perioada respectivă.
Apoi am continuat drumul și am coborât spre parcul de pe malul râului. Ceea ce în perioada mai sus menționată era un fel de mlaștină în care se deversau toate mizeriile din oraș a devenit mai târziu, odată cu construirea orașului nou - de altfel în stil neoclasic evident, peste tot puteai vedea coloane grecești și ideea de temple - inclusiv pe dealul unde fusese Samhuinn Fire festival se găsea un astfel de templu grecesc - a devenit un minunat parc verde.
După plecarea ghidului ne-am întors în centru, unde fiecare a avut timp liber să exploreze ce își dorea - care Scotch Whiskey Experience (am dat skip la ăsta, că era și cu bani și nici măcar nu îmi place whiskey-ul), care Muzeul Național al Scoției (eu aici am fost, că era gratis și zău că era foarte interesant, am văzut acolo de toate, și încă în timpul alocat nu am apucat să-l străbat pe tot). Dar înainte am hoinărit pe urmele celor după care m-am ținut. Asta de mai jos e Assembly Hall.
Aici am intrat pe o străduță foarte pitorească, unde erau zeci de prăvălii, cafenele, baruri. Aici ne recomandase ghidul o specialitate, porcul făcut nu știu cum, la Oink, se pare super faimos, că era o coadă incredibilă în permanență
Și-au luat și mare parte dintre ai noștri, știu că mirosea delicios și înfulecau cu poftă.
În cele din urmă am ajuns și la Muzeul Național al Scoției. Aici găseai de toate, avea spații pentru toate temele si domeniile lumii: istorie universală, biologie, artă, geografie, științe, istoria Scoției, astronomie, nu știu ce n-ai fi putut găsi aici.
Am plecat la ora închiderii, ne-am regăsit cu toții în fața muzeului și am pornit să hoinărim pe străzile întunecate în căutare de imagini mișto și suveniruri. Am mers de mai multe ori cu autobuzul pe parcursul serii, aveam bilet valabil o zi și l-am folosit la maximum.
Am trecut și pe lângă moderna clădire a parlamentului scoțian, dar cred că nu i-am făcut poze relevante, oricum era noapte și nu se vedea prea clar, căutând acum pe net am văzut că e chiar foarte șmecheră construcția.
Tot felul de case și detalii mișto am mai întâlnit prin noapte.
Am hoinărit ce am hoinărit, apoi ne-am împrăștiat care încotro să mâncăm. Am luat autobuzul până undeva relativ aproape de cazare, în orice caz de undeva de unde știam să ajungem la hostel. Am prins cu cadru foarte întunecos cu mistrioasa catedrală din imediata apropiere a hostelului nostru. N-a ieșit ca în realitate, dar na, știu eu că arăta cumva într-un mare fel, o chintesență a ce înseamnă în mintea mea medieval.
Mă rog, au mai trecut vreo două săptămâni de când am scris fraza de mai sus. Clar ce chef și spor am avut. Dar vineri când mă pregăteam de plecat în aplicația de la Căciulata și îmi făceam loc pe telefon și ștergeam poze am dar iar de pozele din Scoția și am zis băi, la naiba, când ai timp scrie naibii amintirile alea, așa voalate deja de timp până nu se șterg de tot.
Ziua 2. Ne-am trezit devreme, ne-am echipat și am pornit să ne întâlnim cu ghidul. Vremea era închisă, ploua mărunt și insistent, o zi de toamnă până în măduva oaselor cu promisiunea că va ploua și mai grozav. Ghidul nostru era un tip simpatic, dezghețat și foarte pasionat de istorie. Am fi jurat că e scoțian get-beget dar ne-a spus că nu e, e din Wales și a făcut tot turul mișto de cât de „bătăios” și „curajos” e Wales-ul. Ne-a povestit o mulțime de chestii din isoria Scoției și a Marii Britanii și a relației tumultuoase dintre ele, cu toate personajele care și-au lăsat amprenta asupra Edinburgh-ului și a Scoției în general. Dacă n-ar fi vorbit cu atâta pasiune cred că ne-am fi plictisit de moarte auzind de atâția indivizi care altfel nu prezentau pentru noi niciun interes.
Am pornit turul din fața unei catedrale - evident i-am uitat numele, noroc cu google, Saint Giles' Cathedral - și am mers pe străzile orașului vechi pe urmele istoriei depănate de ghid. Unele nume și întâmplări îmi sunau mai cunoscut (din cauza serialului Outlander pe care l-am văzut relativ recent), altele nu.
Când am ajuns la cimitirul din Greyfriars - aici ne-a povestit legenda cățelului Bobby din Greyfriars, cățel ce are o statuie foarte mângâiată de vizitatori - s-a pornit o ploaie adevărată, nu doar o bură, ca până atunci.
A fost interesant cimitirul din Greyfriars și istoriile cu hoții de cadavre, n-am ce să zic. Dacă nu ploua cred că s-ar fi văzut destul de frumos orașul în vale. Ce istorii cu hoții de cadavre? Păi se pare că din cauza interdicției bisericii de a se face autopsii (profanarea trupului bla bla) a prosperat o activitate sumbră - cum studenții la medicină aveau nevoie să poată diseca ceva ca să învețe cum și în ce fel sunt organele dar legal n-aveau cum, au apărut hoții de cadavre, care, în grupuri de 3 intrau în cimitir, înarmați cu lopeți de lemn (ca să nu facă zgomot ca metalul), dezgropau cadavrele din mormintele proaspete, le băgau în butoaie de lemn și le rostogoleau în toiul nopții până la intrarea din spate a facultății de medicină, unde cineva deschidea ușa, plătea, lua butoiul, închidea ușa și gata, totul fără niciun cuvânt.
Am făcut o pauză de încălzire și un ceai la Grassmarket Community Project, un proiect foarte mișto ce se ocupă cu integrarea persoanelor cu probleme - conversie profesională - îi învață diverse meșteșuguri iar obiectele făcute sunt vândute pentru autofinanțarea proiectului. Ghidul nostru era voluntar pentru acest proiect comunitar. Am putut bea aici un ceai, mânca o prăjiturică sau o supă caldă - fondurile rezultate erau tot pentru finanțarea proiectului. Încălziți și cu foamea potolită am putut porni mai departe.
Ne-am continuat turul prin ploaia intensă. Am urcat spre Edinburgh Castle, pentru care nu aveam timp de vizitare în cadrul turului, dar cine dorea a primit toate informațiile necesare pentru timpul liber de după tur.
Era mișto panorama orașului de jur împrejur, dar din cauza ploii n-am putut vedea foarte clar priveliștea.
Ne-am plimbat apoi printre clădirile orașului vechi, pe străduțe foarte înguste, dând în mici piațete dintre aceste clădiri, un fel de curși interioare - aici ghidul a reușit să ne zugrăvească foarte clar și viu viața grea și insalubră pe care o aveau locuitorii din Edinburgh în vremurile vechi. Clădiri cu 3-5 etaje înalte, strânse unele în altele, înnegrite, cu ulițe înguste printre ele și mici curți interioare. Poluare puternică - de la încălzirea pe bază de cărbune - se spune că Edinburgh-ul era cufundat veșnic într-o ceață cenușie irespirabilă, toate oalele de noapte și mizeria se aruncau dimineața de pe geam direct în stradă, bogații locuiau la etajele inferioare ale caselor, cei mai puțin bogați mai sus iar slugile la ultimul etaj, unde aerul era cel mai poluat. Boli, sărăcie, d-astea. Ce am văzut noi era rezultatul după dărâmarea unui rând de case și degajarea unei astfel de curți interioare. Nu știu unde am poza cu locul ăla... Hai că am găsit-o. Clădirea cu tăbliță jos și un grup de oameni cu umbrele în față era emblematică pentru perioada respectivă.
Apoi am continuat drumul și am coborât spre parcul de pe malul râului. Ceea ce în perioada mai sus menționată era un fel de mlaștină în care se deversau toate mizeriile din oraș a devenit mai târziu, odată cu construirea orașului nou - de altfel în stil neoclasic evident, peste tot puteai vedea coloane grecești și ideea de temple - inclusiv pe dealul unde fusese Samhuinn Fire festival se găsea un astfel de templu grecesc - a devenit un minunat parc verde.
Și-au luat și mare parte dintre ai noștri, știu că mirosea delicios și înfulecau cu poftă.
Am plecat la ora închiderii, ne-am regăsit cu toții în fața muzeului și am pornit să hoinărim pe străzile întunecate în căutare de imagini mișto și suveniruri. Am mers de mai multe ori cu autobuzul pe parcursul serii, aveam bilet valabil o zi și l-am folosit la maximum.
Am trecut și pe lângă moderna clădire a parlamentului scoțian, dar cred că nu i-am făcut poze relevante, oricum era noapte și nu se vedea prea clar, căutând acum pe net am văzut că e chiar foarte șmecheră construcția.
Comentarii