De o lună m-am apucat de escaladă. Îmi place, nu mă descurc cine știe ce strălucit, dar sper că o să progresez. E stranie senzația când te cațări și la un moment dat ești deja undeva sus și nu mai găsești prizele, instructorul îți strigă dreapta sus sau stângul nu știu unde dar simți că oricât te întinzi, n-ai cum, obosești și simți că nu poți să te mai ții de perete - aici, dacă n-ai fi legat în ham și filat, ai pica poc și gata, dar la escaladă n-ai de ce să îți faci griji, cine te filează te ține, poți să te lași în ham să te odihnești, să gândești cum ai putea ieși din situația aia, unde să pui mâna sau piciorul, poate ți-a scăpat ceva... Dar tot nu-mi place să pic, să văd că nu pot, dar pot să zic că e palpitant. Te ține în priză la maximum. Nu îmi imaginez că o să fac escaladă la cine știe ce nivel ca-n filmele alea de la Banff Film Festival, dar ideea e să încep să mă descurc ca lumea - ca să îmi folosească la activitățile montane, mai ales dacă vreau să fac cursul de ghid montan.
* Ieri adică sâmbătă, care între timp a devenit acum câteva zile, ca azi e... luni? Nu mai știu, am ajuns în zona atemporală Arcuș, unde nu mai știi ce zi sau ce an e.
Alergând m-am limpezit, cumva totul devine intens și real, mereu îmi dau seama cât de importantă e prezența naturii, un pic de deconectare de la toate gândurile cotidiene. Prezentul își cere drepturile. Aerul rece, vântul care îți dă oarece fiori, norii care joacă șotron pe cer, razele de soare, genunchiul nu scârțâie prea tare, se rodează după o vreme. Rațe pe lac, pescăruși.
Stări trecătoare ca niște lumini și umbre. Nelămuriri, ezitări, tatonări. Stări care evoluează bizar. Gânduri ciudate, deseori parcă total străine, ca pe vremuri când liniile telefonice făceau atingere. Citesc Sapiens de vreo săptămână, mulțumită Mirelei. Da, nu zice nimic nou dar le leagă cumva și te ajută să mai faci niște conexiuni. Se leagă de părerea mea empirică despre lumea ficțiunilor personale. E mai mult de ronțăit acolo, într-adevăr te ajută să mai legi unele lucruri, să îți pui încă niște întrebări.
*
Aici pauză de câteva zile. Deși a fost concediu, m-am luat cu diverse și n-am mai ajuns să scriu decât târziu și am preferat să dorm.
*
În vacanță asta (dar și mai înainte) am reușit să fac niște alergări de "iarnă' - după perioada în care îmi scârțâia rău genunchiul drept și n-am putut. Zic "iarnă" că a fost ceva între toamnă târzie și primăvară timpurie. A fost răcorică bine, vânt. De vreo două ori am ieșit târziu și m-a prins înserarea pe ultimul sfert de tur al Herăstrăului. O dată sau de două ori am ieșit în nocturnă și am alergat traseul stradal. Ieri* în fine am alergat pe lumină - chiar pe soare* Ieri adică sâmbătă, care între timp a devenit acum câteva zile, ca azi e... luni? Nu mai știu, am ajuns în zona atemporală Arcuș, unde nu mai știi ce zi sau ce an e.
Alergând m-am limpezit, cumva totul devine intens și real, mereu îmi dau seama cât de importantă e prezența naturii, un pic de deconectare de la toate gândurile cotidiene. Prezentul își cere drepturile. Aerul rece, vântul care îți dă oarece fiori, norii care joacă șotron pe cer, razele de soare, genunchiul nu scârțâie prea tare, se rodează după o vreme. Rațe pe lac, pescăruși.
Stări trecătoare ca niște lumini și umbre. Nelămuriri, ezitări, tatonări. Stări care evoluează bizar. Gânduri ciudate, deseori parcă total străine, ca pe vremuri când liniile telefonice făceau atingere. Citesc Sapiens de vreo săptămână, mulțumită Mirelei. Da, nu zice nimic nou dar le leagă cumva și te ajută să mai faci niște conexiuni. Se leagă de părerea mea empirică despre lumea ficțiunilor personale. E mai mult de ronțăit acolo, într-adevăr te ajută să mai legi unele lucruri, să îți pui încă niște întrebări.
Comentarii