Ziua a treia ne-a dus la început la biserica de piatră din Sântămărie Orlea. Frumoasă, mare, și cu o istorie fascinantă. Și cu un ghid și mai fascinant - nenea care are grijă de ea. Ne-a povestit câte și mai câte, unele mai credibile, altele mai puțin, dar totul foarte interesant. Sigur, acum cred că n-aș mai putea spune nimic din toate acele chestii interesante, le-am uitat deja.
Băncuțele roşii din umbra bisericii îmbiau la contemplare.
După biserica fortificată ne-am îndreptat din nou spre centrul Hațegului, unde am luat-o pe o străduță din spatele primăriei, cu case frumos renovate. Am ajuns la Centrul de vizitare al geoparcului dinozaurilor din Hațeg. Aici ne aștepta soțul doamnei de la casa vulcanilor, ce care se zbate să facă ceva cu acest geoparc, să îl facă cunoscut și să contribuie la bunăstarea prin turism (și nu numai) a zonei.
Aici am făcut cunoștință cu expoziția Balauri, dragoni și dinozauri, trecând prin mitologii, de la ale noastre cu balaurii din poveste la dragonii orientali, şi la ipoteza că, dacă toate popoarele au aşa ceva în mitologie s-or fi inspirat din ceva, poate găsind scheleți de dinozauri... Cum mitologia dragonească a fost distrusă de religia creştină, unde puterea şi influența forțelor balaureşti au trebuit înfrânte simbolic de sf. Gheorghe... Şi în cele din urmă am ajuns la personajul principal al peristoriei Hațegului, Balaurul bondoc - cel din poza de mai jos. Un personaj bizar, mic de statură, cu pene ca de aripi pe membrele superioare şi cu două gheare la capătul "mânuțelor". Desigur, individul e o reconstituire pornind de la un schelet incomplet. E veridic, dar nu neapărat şi conform cu realitatea. E ştiințifică, reconstituirea asta, pe baza asemănărilor cu "rudele" apropiate despre care nu există dubii privind aspectul.
Aici mai apare un confrate ierbivor, din pacate ăstuia i-am uitat numele.
Am mai putut vedea cuiburi cu ouă de dinozaur fosilizate, ajunse temporar aici, pe perioada lucrărilor de renovare a sediului din str. General Berthelot din București.
O fosilă de cap de dinozaur dințos... și multe poze. Explicațiile și comentariile lui Cristi, ghidul nostru prin centrul de vizitare au fost extrem de interesante.
După dinozauri am ajuns la zimbri. Căldură mare și pentru noi și pentru ei, așa că n-am avut ce mare lucru să pozăm, indivizii moțăiau apatici în țarcul lor. Oricum, i-am văzut cât de masivi sunt, ditamai animalii.
După zimbri am mers la Deva pentru pauza de masă de prânz și vizitarea cetății. Cum data trecută urcasem cu telecabina și îmi displăcea ideea de stat la coadă, m-am înhăitat cu una dintre colegele de cameră, Andreea, și am urcat la cetate pe drumul de mașină. Se pare că n-a fost rău că am evitat scările, alții care au venit tot pe jos dar mai târziu și au luat-o pe scări și-au cam dat duhul tot urcând scări.
Am colindat cetatea de jur-împrejur luând-o de fiecare dată pe altă parte, mai pe sus, mai pe jos, de am și obosit aproape. Când eram gata să coborâm, cei ce urcau cu telecabina abia urcau.
De sus, ce pot spune, se vede frumos orașul, la fel și împrejurimile. Partea care-mi place cel mai mult e cea cu mult verde și cu căsuțe vechi - partea de oraș industrial nu chiar.
De data asta partea cea mai de sus era închisă - data trecută parcă ne-am învârtit pe acolo - sau poate confund eu cu altă cetate, e posibil.
După Deva - unde ne-am petrecut cea mai consistentă parte a zilei - am ajuns la Simeria. Aici am descoperit cam în fugă un minunat parc dendrologic. Parcul ăsta e imens, e un amalgam de arbori diverși, ba zone de pădure, ba de poiană, cu arbori seculari, cu heleștee, și cred că nu e greu să te pierzi prin ditamai parcul. Fiind spre apus, armate de țânțari se bucurau că am picat la fix pentru cina lor...
Apoi, mergând spre Hațeg am oprit la poalele unui deal ciudat, Măgura Uroiului pe numele său. Forma lui mi se pare similară cu cele vreo două sau trei dealuri de vis-a vis de Piatra secuiului. Narcis ne-a spus că măgura face parte din Munții Metaliferi, şi arată aşa pentru că roca sa conține fier.
Pentru că eram în depăşire de program (ca de obicei) nu am mai urcat pe vârf, am admirat apusul de la poalele măgurii Uroiului, în tălănguțele oilor ce treceau mai sus, şi păziți de un câine ciobănesc prietenos.
Ceața sau aburii care se ridicau de pe râu şi culorile stinse arătau minunat, dar evident că în poze a ieşit un rahat.
Am pornit spre cazarea noastră din Hațeg de lângă răposata fabrică de bere Hațegana (fiind cumpărată de Heineken au închis fabrica locală şi produc marca Hațegana la Bucureşti).
După cina îmbelşugată şi gustoasă aveam program surpriză. Amuzant e că nici Narcis nu ştia ce surpriză să ne facă. Îşi storcea creierii iar la un moment dat i-au strălucit ochii şi a zis gata, ştiu unde mergem. S-a stabilit adunarea peste jumătate de ora, fiecare cu hanorac, lanternă şi băutură la purtător.
Ne-am adunat în număr mare şi am pornit. Mergeam 40 de oameni pe marginea şoselei de s-or fi crucit şoferii care circulau pe acolo. Ne-a păcălit de vreo două-trei ori, Ba am oprit la benzinărie pentru realimentare cu băutură, ba la poarta unei pensiuni, ne-a dus şi ne-a plimbat pe drumuri obscure şi întunecoase până am ajuns la barajul Sântămărie Orlea. Am teecut de ecluză şi am intrat pe baraj. Aici puzderie de maşini parcate şi tot tineretul urbei pe lângă ele, care cu suc care cu bere care cu gagica... Se uitau la noi ca la urs, unii mai îndrăzneți ne-au şi întrebat ce s-a întâmplat de-am venit aşa grămadă de oameni.
Cum pe acolo circulau maşini până la urmă an ajuns pe laterala barajului, pe o pajişte cosită. Narcis a scos boxele wireless şi a început distracția. S-a dansat, s-a băut până la ore înaintate. Nu am stat până la final, m-am tirat pe parcurs cu colegele de cameră.
Cum pe acolo circulau maşini până la urmă an ajuns pe laterala barajului, pe o pajişte cosită. Narcis a scos boxele wireless şi a început distracția. S-a dansat, s-a băut până la ore înaintate. Nu am stat până la final, m-am tirat pe parcurs cu colegele de cameră.
Comentarii