Lost in Hațeg (2)

Nu ştiu de ce, unele postări nu se dau scrise. Aşa e şi ăsta cu Hațegul, a fost parcă prea frumos, au fost multe, poate chiar prea multe pentru capacitatea de a procesa şi a te bucura pe îndelete. 

Aşa că în capul meu a rămas oarecum un haos, o dezorganizare, şi trebuie mult efort să pun toate cele în ordine. Şi probabil că de fapt n-am chef sa pun în ordine, aş vrea să scriu cumva random, dar mi-e că pe aripile subiectivității o să uit chestii mişto.

Aşa că un mic efort... şi poate duc la bun sfârşit articolul ăsta dedicat celei de-a doua zile de preumblări prin Hațeg.

Prima a fost casa satului hațegan din Peşteana. E a unui nene pasionat, e casa bunicilor săi. Omul a adunat aici de toate cele, a făcut un muzeuț cu obiecte din zonă. Căsuța e frumoasă, curtea plină de flori, totul e autentic.

În cele trei camere - de zi, de oaspeți şi bucătăria - sunt obiecte legate de întrebuințările lor în respectivele spații. Costume tradiționale, piei de animale pe post de covor, ustensile de bucătărie... Cerdacul e plin de unelte, unele uşor de identificat, altele misterioase... Curtea mare, care cuprinde o zonă cu animăluțe în cuşti sau separeuri - iepuraşi blănoşi, gâşte, rațe, găini... apoi are câteva straturi de legume şi ceva pomişori, iar in fundul curții, umbrit de copaci seculari, descoperi o măsuță şi băncuțe la trei paşi de un pârâiaş ce susură pe sub un podeț de lemn. Idilic!

Ultimele poze au fost cu tufa de liliac fantastic de frumos înflorită. Evident în poză nu se vede frumusețea reala...

Următoarea oprire a fost la biserica din Densuş. O mai văzusem, aşa că faptul că de astă dată nu am putut-o vizita pe interior - era o slujbă, ceva pentru morți, pentru că pe o masă afară erau pachețele care se împart la pomană. Dar m-a impresionat foarte tare cântarea tristă şi cu accente de doină de jale ce se auzea pe voci de femei din biserică. Nu am mai auzit aşa ceva. Era cumva ca însăşi biserica, amalgamată, frumoasă, aparte, oarecum păgână, străveche.

Am pozat exteriorul din toate unghiurile. Toate detaliile ce aparțin Sarmisegetusei Regia şi care trăiesc acum o viață diferită de ce le fusese inițial hărăzită.

De la Densuş am mers prin sate până am ajuns la zona geoparcului dinozaurilor din Hațeg destinată casei vulcanilor. Foarte interesant întreg proiectul, iar cei doi soți, ea care ne-a condus la casa vulcanilor şi ne-a povestit de toate cele de pe acolo, de țara Hațegului care era un fel de Hawai în epoca dinozaurilor, despre dinozaurii de dimensiuni reduse, adaptați la condițiile de insulă, şi despre Hatzegopterix pterozaurul imens şi despre vulcani, şi roci, despre ce înseamnă un geoparc... o mulțime de lucruri cu adevărat interesante.

Una dintre cativitățile interesante a fost exercițiul de stat 30 de secunde cu ochii închişi şi ascultat doar ce se aude şi apoi fiecare să spună ce a auzit.

La final, ne-a dus la copacul contorsionat, pe urmele legendei lui Strâmbă-Lemne. 

Apoi ne-am îndreptat spre Sarmisegetusa Ulpia Traiana. Nu am avut ghid, ne-am învârtit pe pajiştile cosite ce cuprind ruinele printr-o căldură copleşitoare. Față de prima dată, când am vizitat-o singură, la proma oră a dimineții, la deschidere, mi s-a părut mai jalnică, parcă mai săracă, nu ştiu, mi-a lăsat o impresie cam jalnică. Am impresia că au mai dus în muzee piese mai spectaculoase. Dar poate doar mi se pare.

După vizitarea ruinelor am mers să halim. Narcis vorbise la o pensiune să ne pregătească prânzul. Surpriza mare a fost ca pensiunea respectivă să fie chiar Zamolxe, unde campaserăm cu gaşca mocăită la precedenta excursie în Hațeg (câți ani să fie oare? a fost 2012, 2013?)

La cei 20 de lei dați am halit mult şi extraordinar de gustos. Şi o friptură de miel înăbuşită la ceaun, o nebunie, ceva aşa bun nu am mai mâncat de muuultă vreme.

Apoi ne-am îndreptat spre mănăstirea şi cetatea Colț. Presupusul Castel din Carpați din scrierea lui Jules Verne. Mănăstirea frumuşică, frumos poziționată, castelul cocoțat semeț pe o coastă abruptă de deal.

Remarcabil era liliacul de o culoare mov intensă și foarte foarte înțesat de flori. Cred că l-a pozat toată lumea.

O ultimă privire spre posibilul castel din Carpați, la care nu am urcat, din păcate

și pornim spre primul dintre barajele de pe Râul mare, lacul de acumulare Ostrov. Am urcat per pedes pe baraj și am admirat frumusețea peisajului, cu Retezatul înzăpezit în depărtare și cu dealuri împădurite ca niște animale preistorice costelive ce dorm la poalele Retezatului, iar salteaua pe care dorm aceștia e formată din fâșiile de câmpie cultivată și din lacul ca o oglindă în care se privesc norii și domnul soare (respectiv doamna lună, schimbul 2).

După ce ne-am mai potolit din pozat toată frumuseșea asta ce în nicun caz nu putea fi cuprinsă în vreo poză, abia o puteai cuprinde cu privirea, ne-am adunat și am pornit spre următoarele obiective. Și anume la Sânpetru, Casa dinozaurilor pitici și Casa tradițiilor.

Aici am văzut primele reprezentări pentru dinozăurașii hațegani, și ne-am distrat la secțiunea atelierelor pentru copii, unde am putut admira dinozauri fel de fel în viziunea copiilor. Neprețuit mai ales monstrulețul textil.

Casa tradițiilor e alcătuită din două camere aranjate cumva în stilul MȚR, doar că, fiind doar două... nu dau o imagine foarte vie. Prefer Casa tradițiilor din Peșteana, cu haosul ei natural.

Apoi, în drumul spre cazare, am oprit în Sântămărie Orlea, la fostul conac al familiei Bethlen (oamenii ăștia au avut multe conace, parcă mai era unul pe lângă Sighișoara?.. și din ce am mai auzit prin explicațiile diverșilor ghizi, și multe altele). Povestea clasică - naționalizare, apoi o istorie postrevoluționară mai mult sau mai puțin dubioasă și apoi părăsire. Acesta a fost folosit până relativ recent ca restaurant sub numele Casa Soare, acum fiind închis. Și păzit de un paznic atent și un câine masiv.

Seara a fost cu vânătoare de comori, amuzant și haotic. Am reușit să nu ieșim ultimele.