Din nou m-am gândit că o imensă parte din viața noastră și din noi înșine e construită din și pe ficțiuni. Sau mai simplu spus, povești.
Ne hrănim cu povești, cu imagini, cu percepții - și pe baza lor construim alte povești, mai complexe.
Mă gândeam zilele trecute, în timp ce mergeam cu autobuzul pe Drumul Sării, cât din ceea ce credem despre noi e o poveste, o proiecție... Atât a noastră proprie despre noi, dar în plus combinată și cu cea a altora.
Asta cumva explică de ce atunci când cineva are amnezie și nu mai știe cine e, și nici alții nu știu cine e, poate deveni complet altă persoană, cumva în funcție de noile așteptări ale celorlalți și ale sale... Sau, alt fel de exemplu, mă gândeam la Tibi Ușeriu, care, și cu ajutorul altora care au vrut să creadă în el, și-a schimbat complet viața. Două extreme, una creată de întâmplare, alta de voință + împrejutări.
Da, ideea e că de cele mai multe ori ne limităm singuri, gândindu-ne „nu pot” sau „mi-e frică” sau „eu nu sunt așa”. (Vorbesc de oamenii normali, nu de cei care sunt croiți din altă stofă și nu au empatii sau regrete sau chestii morale.)
De multe ori am fost uimită de unii oameni care schimbă măști și roluri într-un mod amețitor. Oamenii cu n fețe toate diferite. Cu valențe de actori. Nu rău intenționați. Pur și simplu pot fi în multe feluri în funcție de audiență, de persoana cu care vorbesc, pot gândi și din perspectiva proprie, și din a lui x, și din a lui y... doar că aici apare ceața... până la ce punct opinia sa e a sa și de unde începe opinia transmutată în a altcuiva? Am avut la un moment dat ocazia să aud o astfel de persoană vorbind cu cineva despre ce vorbise cu altcineva (întâmplător auzisem și discuția la care se făcea referire) și mi s-a făcut părul măciucă de cât de contrare erau punctele de vedere aceleiași persoane în funcție de persoana cu care vorbea.
În ce mă privește, măcar am impresia că am o oarecare constanță în ceea ce zic și ceea ce fac... Probabil că pe o perioadă mai lungă mi-am schimbat unele păreri sau percepții, iar de acționat sigur acționez altfel față de acum 20 de ani... chiar și față de acum 10 ani...
Cumva ficțiunile ni le alegem pe parcursul vieții... uneori ni se lipesc de talpă ca o gumă de mestecat nasoală și greu reușim să scăpăm de ele... astea sunt cele pe care ni le lipesc alții, etichete, șabloane, preconcepții... alteori aderăm noi singuri la altele... Of, poveștile astea...
Și totuși... Dincolo de toate poveștile și ficțiunile... Ce e real, unde e adevărul? Totul e atât de învăluit în ficțiuni, ca o ceapă... Iar în miez? Ce e în miez?!
Ne hrănim cu povești, cu imagini, cu percepții - și pe baza lor construim alte povești, mai complexe.
Mă gândeam zilele trecute, în timp ce mergeam cu autobuzul pe Drumul Sării, cât din ceea ce credem despre noi e o poveste, o proiecție... Atât a noastră proprie despre noi, dar în plus combinată și cu cea a altora.
Asta cumva explică de ce atunci când cineva are amnezie și nu mai știe cine e, și nici alții nu știu cine e, poate deveni complet altă persoană, cumva în funcție de noile așteptări ale celorlalți și ale sale... Sau, alt fel de exemplu, mă gândeam la Tibi Ușeriu, care, și cu ajutorul altora care au vrut să creadă în el, și-a schimbat complet viața. Două extreme, una creată de întâmplare, alta de voință + împrejutări.
Da, ideea e că de cele mai multe ori ne limităm singuri, gândindu-ne „nu pot” sau „mi-e frică” sau „eu nu sunt așa”. (Vorbesc de oamenii normali, nu de cei care sunt croiți din altă stofă și nu au empatii sau regrete sau chestii morale.)
De multe ori am fost uimită de unii oameni care schimbă măști și roluri într-un mod amețitor. Oamenii cu n fețe toate diferite. Cu valențe de actori. Nu rău intenționați. Pur și simplu pot fi în multe feluri în funcție de audiență, de persoana cu care vorbesc, pot gândi și din perspectiva proprie, și din a lui x, și din a lui y... doar că aici apare ceața... până la ce punct opinia sa e a sa și de unde începe opinia transmutată în a altcuiva? Am avut la un moment dat ocazia să aud o astfel de persoană vorbind cu cineva despre ce vorbise cu altcineva (întâmplător auzisem și discuția la care se făcea referire) și mi s-a făcut părul măciucă de cât de contrare erau punctele de vedere aceleiași persoane în funcție de persoana cu care vorbea.
În ce mă privește, măcar am impresia că am o oarecare constanță în ceea ce zic și ceea ce fac... Probabil că pe o perioadă mai lungă mi-am schimbat unele păreri sau percepții, iar de acționat sigur acționez altfel față de acum 20 de ani... chiar și față de acum 10 ani...
Cumva ficțiunile ni le alegem pe parcursul vieții... uneori ni se lipesc de talpă ca o gumă de mestecat nasoală și greu reușim să scăpăm de ele... astea sunt cele pe care ni le lipesc alții, etichete, șabloane, preconcepții... alteori aderăm noi singuri la altele... Of, poveștile astea...
Și totuși... Dincolo de toate poveștile și ficțiunile... Ce e real, unde e adevărul? Totul e atât de învăluit în ficțiuni, ca o ceapă... Iar în miez? Ce e în miez?!
Comentarii