Treceți la conținutul principal

La vânătoare de nori prin Bucegi

A fost o excursie memorabilă. Asta mai ales pentru că pe un versant, la urcușul dinspre cota 1400 până pe vârful Furnica am avut condiții teribile, iar imediat ce am trecut de vârf și am coborât pe platou, am avut o vreme de vis. Un astfel de contrast nu am mai avut, sau cel puțin nu îmi amintesc. Poate doar după o vreme superbă să se strice brusc, asta da, dar invers, niciodată.

Până la cota 1400 am mers cu autocatul, nimic deosebit deci. Am început urcușul. Deasupra orizontului se vedeau niște mori negricioși, dar soarele își mai strecura raze pe sub ei, într-un mod foarte fotogenic.

Am continuat urcușul, pe jos era uscat, din când în când apăreau bălți mocirloase, dar în rest totul frumos. Apoi, tot urcând, am început să fim asaltați din loc în loc de rafale de vânt rece. Norii păreau tot mai amenințători și mai aproape. Apoi ușor ușor au început să apară urme de zăpadă... Apoi din loc în loc dădeam de zone ușor burnițoase. Apoi vântul rece a devenit prezent în permanență, iar zăpada a devenit și ea o constantă. Pentru că urma să pornim un urcuș ce părăsea drumul forestier, și intram în poteca marcată ce ducea spre cota 2000, am făcut popas pentru echipare. Ne-am înfofolit, blindat cu strășnicie și apoi am pornit în sus, intrând într-o ceață foarte densă și un frig accentuat de vântul puternic și tăios.

A fost o provocare să mergem aproape orbește pe o potecă ce parcă nu se mai termina. Am ajuns în cele din urmă la cota 2000, la telecabină, unde ne-am oprit să ne dezghețăm și să mai halim din provizii. Psihic, la gândul că toată călătoria va fi ca până acum, nu eram chiar veseli. Dar am pornit mai departe. Am urcat vârful Furnica - de la cotă până pe vârf era un fleac, am ajuns imediat și am putut admira sculpturile create de vântul rece pe releul păzit de un vajnic ostaș care ne-a interzis să pozăm. Am plecat mai departe, iar la câțiva pași încolo a fost un moment, câteva secunde, în care ceața-norul s-a împrăștiat spre piciorul pietrei arse și s-a văzut șirul munților. Apoi repede s-a ascuns la loc.
Am început coborârea de pe Furnica, panta aceea luuungă (îmi amintesc cum acum doi ani, prin ianuarie-februarie, urcam acea pantă la finalul unei excursii cu Terra, și a fost așa de solicitantăăăă!) până pe platou. Norii se disipau tot mai des, iar odată ajunși pe platou, nu ne-au mai deranjat nici ceața, nici vântul rece. Acum m-am apucat și eu să mai fac poze, că până atunci nici nu îndrăzneam să dau jos mănușa.





Am pers pe un pinten jnepenos de unde se vedea frumos priveliștea - loc de poze multe și frumoase și de o mică pauză de energizare.

Apoi am pornit coborârea pe piciorul Pietreu Arse, unde soarele ne-a însoțit până la poiana stânii regale.

A fost o coborâre frumoasă, nici măcar grea.
Și pâș-pâș am ajuns la poiana stânii regale.
Cum aveam timp vreo oră până la ora pla care aveam rezervare la restaurantul Cabana Schiori, am vizitat și stânca lui Franz Iozef, apoi am coborât pe poteca regală până la cabana Schiori.




Aici am mâncar gustos și bun - iar unii, din neatenție, și mult - apoi am purces spre București.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

draci de mare

A, nu, nu, nu e vorba de nervi. Sunt niste chestii, un soi de cochilii negre cam țepoase. Am găsit o grămadă pe plaja din 2 Mai. Habar n-am ce să fac cu ei, ca și cu pietrele bălțate pe care le-am adunat. Ce zi nebună, prima zi după mini-concediu! De unde cu o zi în urmă eram pe plajă și mă bălăceam la greu în apă, imediat ce-am ajuns la muncă - zbang! muncă pe brânci, am stat să terminăm tiparul pentru niște materiale urgente, care tot dădeau erori, și erau și ditamai chestiile de 2 metri una... da, am muncit de la 9 jumate dimineata... pana a doua zi la 1 noaptea. Eram cu toții zăbăuci, râdeam ca tâmpiții, ai fi jurat că suntem beți. Beți de muncă!

Pasul Rotunda și cabana Croitor. Și camparea la Lala Mică

După o zi lungă pe drumuri (am pornit pe la 9 din București cu 3 mașini și am ajuns pe înserate la destinație, mergând pe partea cu Moldova - am fost nițel terorizată când mi-am dat seama că mergem tot pe drumul pe care a fost accidentul lui Alex) am ajuns la Cîrlibaba, de unde se făcea drumul spre pasul Rotunda. Am bâjbâit foarte puțin și am găsit urcările spre cabană. Se ajunge cu mașina. Era destul de plină cabana, dar băieții vorbiseră deja și știam că avem locuri în anexă iar în rest ne bazam pe corturi. Vestea bună a fost că mai era liberă o cameră în cabană, în care intrai din sala de mese. Pot spune că a fost de-a dreptul boierie. Cabanierul e un nene de treabă, ne-a  ajuat cu informații, ne-a adus și lemne pentru focul de tabără - am făcut focul în afara cabanei, pe vatra deja amenajată, înconjurată de băncuțe, care ne-au servit și de masă pentru prima noastră masă de drumeți cu conserva în spinare. Până am fiert apa pentru supe s-a lăsat și întunericul și cabanierul ne

Călătorii cu Terra Incognita

De vreo un an jumate, ba chiar mai mult - de prin septembrie 2014 - am început să merg în excursii cu Terra Incognita . Am fost şi în excursii de o zi, şi de două, și de trei, am fost şi la teatru, şi la muzee, la operă... Am şi ratat multe excursii, că-s multe, ai de unde alege, numai timp şi bani să ai . Despre ele am scris la momentul respectiv, se găsesc pe blog la căutare după "Terra". Până să dau de ei, prin Elena, habar nu aveam că există astfel de grupuleţe care se organizează pentru excursii. Ar fi un soi de ieşiri cu prietenii pe care încă nu-i cunoşti. Da, pentru că inevitabil, dacă nu eşti asocial sau antisocial, te împrieteneşti măcar cu câţiva oameni. Aşa a fost pentru mine şi Elena în prima excursie. O ştiam doar pe ea, ea îl ştia oarecum, mai mult din auzite, ca prieten de familie, pe Răzvan - organizatorul principal. Şi prima excursie a fost în Ciucaş, la Cabana Ciucaş. Cu un pic de urcare pe drum forestier până la cabană şi cu urcat apoi pe vârful Ciucaş