Tic-tac

Legat și de postarea anterioară... Disonanța timpurilor. Senzația ciudată că tu stai pe loc, sau te miști într-un ritm cu încetinitorul, iar în jurul tău lumea, toți oamenii gonesc nebunește, se construiesc și se dărâmă imperii, iar tu abia reușești să caști gura și să vezi ce se tot schimbă primprejur. Contrariul stării când lumea în jur staționează iar tu parcă ești într-o goană dementă. Ambele situații sunt stranii. Neconcordanța timpurilor. Probabil ca în gramatică.
Și? Ce-i de făcut? Păi nimic. Să-ți trăiești timpul tău propriu și personal, că de fapt doar pe ăla îl ai. Ori că se târăște ca melcul ori că intră în viteză warp, ăla e. Reperele exterioare se schimbă, la fel și cele interioare, până la urmă... O vorbă înțeleaptă ce nu îmi aparține: „Singurul lucru care nu se schimbă în viaţă este că totul se schimbă”.
Aș sta undeva în vârf de munte să mă uit doar cu binoclul dacă vreau să văd oamenii și să mă amuz de mișunarea lor nebunească. Sigur, idei tâmpite. Dar unde dacă nu aici e locul lor, în parcarea micuțelor aberații?
O ciocolată caldă, niște cântece folk cu trupa Calendar și Emeric Imre, o călătorie cu trenul spre Sinaia, Mă numesc Roșu. Frig și soare. Soare cu dinți. Dinți cu soare.