micutze aberatzii

Cum spuneam şi ieri, gândurile ba se-ncheagă într-o cugetare deep shit, ba se spulberă în toate zările ca nişte fulgi răzleţiţi de vânt. Ieri, citind pe sărite ce mai scria un prieten, mi se conturau nişte cugetări care azi s-au înceţoşat... Încerc să le readuc la viaţă. Observ că mulţi oameni tind să ia ştiinţa, diversele domenii ale ştiinţei, drept reper absolut. Orice chestie demonstrată ştiinţific este THE TRUTH. Ei bine, mă îndoiesc. În primul rând pentru că sasta deja sună a dogmă, a religie. S-a demonstrat ştiinţific, bun, gata, crede şi nu cerceta. Ei, nu zău!? De ce ar trebui să-mi construiesc zei în care să cred nestrămutat? De ce trebuie să iau ceva demonstrat ca fiind 100% corect şi adevărat? Cum pot crede că ceva creat de oameni - care-s imperfecţi - ar putea fi perfect? Că o teorie, teoremă, definiţie reprezintă un adevăr absolut? Când în fiecare zi văd că ceea ce părea adevărat se dovedeşte după un timp ca fiind nu neapărat fals, ci incomplet? Da, cam asta ar fi co...

Şi a venit gripa. După ce toată firma a fost gripată, hop! şi eu la spartul târgului. Şi evident m-a pălit - când? - bineînţeles duminică. Da' bine de tot. Aşa de bine că nici nu m-am dus la teatru, eram prea varză. Mă durea şi capul de nu se putea, muci, tuse, cap greu, stare nasoală şi nervi. Am stat acasă şi luni... Ce să zic, greu, naşpa când eşti gripat. De fapt nici nu ştiu exact ce voiam să zic. Ceva mai mult de stare, de alb-gri lânos-scămos, lăţos ca un câine... frig muşcător... vânt ascuţit ca o lamă... respiraţie aburoasă... minte vătuită... stare de bebeluş neputincios nervos, moleşeală, somnolenţă aburoasă simultană cu acuitate ascuţită şi neastâmpăr. Contraste. Şi aceeaşi "Iarna decanului" care ba îmi coaguleagâ gândurile, ba mi le risipeşte...

Dimineți cu miros de frunze uscate, dimineți sau seri cu miros de frunze ude, ploi cu miros de toamnă, toamnă cu miros de ploi, de ceață și de frunze. Cu miros de sfârșit. Cu miros de perpetuă schimbare, de cicluri de naștere - viață - moarte. Vi se pare tristă toamna? Mie nu chiar. Poate doar uneori. Cam cenușie, în ultima vreme. Dar doar pe-aici, prin zona Bucureștiului - prin țară cică a fost mai mult frumoasă decât urâtă, dovadă stau diverse poze, alunii înfloriți și alți copăcei derutați. Prin toate cețurile, frigulețele, cerurile plumburii, ploile și frunzele căzătoare și zilele tot mai scurte și mai întunecoase... am fost chiar ok. Nicio depresie, nicio tristețe adâncă. Doar gânduri și senzații lente precum mișcarea de revoluție a pământului, senzații că lucrurile se mișcă greu dar se alcătuiesc într-un mozaic care pare a fi... a deveni... ceva ce are sens... parcă lucrurile tind să se așeze cumva mai la locul lor. nu sunt la locul lor. Dar cumva parcă am ieșit din fixismul ...

Și așa ajungem la ultima zi. Dimineața ne-a trezit soarele, un soare superb, cer senin, cald, vreme de maieu. Ne-am plimbat nițel pe mal în căutare de un loc de taină pe post de wc (era tare greu să găsești așa ceva, era mare foiala peste tot). Cu ocazia asta am văzut și mai departe pensiuni-pensiuni, care cu mini-plajă, șezlonguri, căsuțe, marafeturi... unele chiar foarte frumoase... pontoane, bărcuțe... zburătoare de apă sălbatine se tot foiau pe lac... În fine ne-am strâns corturile și ne-am cărat. Drumul a fost lung, foarte lung, eu una mă așteptasem să ajungem acasă mult mai repede - fals! Am trecut pe la Porțile de Fier - Impresionant, ce pot spune, chiar impresionant! Am mers ce-am mers, am trecut prin Drobeta-Turnu Severin, am luat masa într-o parcare pe marginea grumului, am căsăpit ultimele conserve... Pe urmă habar n-am pe unde ne-am plimbat, Știu doar că la um moment dat ne-am oprit în slatina, să căutăm cofetăria cu halviță și nu știu ce. Și surpriză! Care era cofetăria...

Și ne-am trezit pe o ceață de nu vedeai marginea poienii. Era și frig, bătea și vântul, vântul ăla de aseară. Deja 50 % din cei veniți aseară la campare începeau să se strângă și să se care, era clar că vremea nu era de picnic cum speraseră ei. Unii veniți cu rulote și tot felul de echipamente puseseră stăpânire pe foișorul unde ne plăcea să luăm micul dejun, dar ne-am descurcat oricum. Au venit și dezinfectatorii de eco-toalete... Ăn fine, până ne-am moșcăit a început să se ridice și ceața. Noi ne mocăiam special, că trebuia să uscăm cumva corturile. Am încercat să prind ân poză niște păsărele care ciripeau tare mișto, dar nu era chip, se cărau imediat ce te apropiai cât de cât. Vecinii motocicliți s-au tirat, noi am reușit să ne strângem corturile... Și ne-am pornit la drum. Am trecut și prin Potoc, ultima data pe anul ăsta. Am luat-o pe niște drumuri frumoasem pitorești, peisaje minunate, habar cu prea am pe unde anume, cred că am trecut prin Oravița dar nu bag mâna-n foc. Cert ...

A venit și ultima zi din Cheile Nerei, cea în care ne-am propus să ne luăm revanșa față de Lacul Dracului. Dacă nu reușiserăm să-l vedem în prima zi, măcar în ultima. Văzuseră băieții la un moment dat un indicator mai departe de Cărbunari care ducea tot la Lacul Dracului, ca să nu mai ocolim iar până la Șopotul Nou pe drumul ăla nasol. Pormirăm. Drumul tot prost, Am lăsat mașinile într-o poieniță de unde pornea traseul, am luat micul dejun copios și p-aici ni-i drumul! Nu era lung, dar era destul de solicitant. Fetele erau exasperate (și ușor exasperante) de coborâș. Am ajuns. Lacul era frumos, dar n-am prins ora aia când pica lumina cum am văzut în pozele altora... La noi era cam întunecat, în umbră, se vedea că e ditamai adâncimea, se vedeau și pești... Verde închis spre negru. Ne-am dus apoi peste Nera, pe o insuliță, băieții au făcut baie, plajă, relaxare. Apoi s-au dus să ia apă de la izvor - am aflat de la oamenii campați pe mal unde ar fi. Eu culegeam pietricele din Nera pentr...

Inevitabil, parcă m-am plictisit să tot depăn amintiri din concediu, dar parcă nici nu le-aş lăsa aşa de izbelişte... Aşa că le scriu în continuare, mai e puţin, doar nu ma înec acum la mal... Carevasăzică, dormim până târziu, până ne dă afară din corturi soarele. Cum ne hotărâserăm să facem un traseu mai scurt, de control, de recuperare, prin tunelele către Sasca Română, ştiam că avem timp. Şi ne-am propus ca seara să luăm păstrăvi la la păstrăvărie şi să-i facem pe grătar. Am luat micul dejun în foişorul din mijlocul campingului, am mai schimbat câteva vorbe şi cu băieţii de la Iaşi, rockeri şi ei. Apoi ne-am adunat şi ne-am pus în mişcare. De la podu Bei am pornit spre Sasca Română. Partea naşpa e că am plecat târziu şi ne-a terminat arşiţa, mai ales la întoarcere. Ei, şi deci am mers prin tunelele pitoreşti, cică 6 la număr. Pe net se zice aşa: "şase tuneluri săpate în stâncă şi datând din perioada turcească, potrivit tradiţiei locale, deşi unii le atribuie chiar romanilor...

O cifră. O stare. Un gând. Un zâmbet dulce-amar. Mult în urmă, mult (poate?!) înainte. Undeva, oarecum pe la jumătate de drum. Te așezi pe-o buturugă și te gândești. O fi bine? O fi rău? Pe ce drum să mergi mai departe? Prieteni. Piranha. Agitație. Câteva zile în care vrei să faci cât n-ai apucat să faci de un an. Bine, na, de juma' de an. Cețuri reci, luminoase pe drumuri de seară. Cortină de ceață ridicându-se la amiază. Rațe, frunze, un fluture, încă un fluture, un cărăbuș verde metalizat semiînghețat. Multe, multe gânduri, buchete mari de gânduri diverse, contradictorii, nevoie de limpezire, de clarificare. Bate vântul, bate, rece, tăios și spulberă frunzele și gândurile și anii.

Ziua de azi m-a inspirat: După ce că e una din preferatele mele melodia asta cu versuri ciudate, din când în când vine și-mi sună în urechi. Nu știu cum, nu știu de ce. Acum poate și prosteala cu halloweenul ăsta sau cum naiba i s-o zice poate m-a dus cu gândul încolo. Spre macabrul iluzii a unei insule din ziua de nicicând. De fapt gânduri tenebroase sunt prezente mereu... unde e viață e și moarte... Și ar trebui să ne obișnuim cu această normalitate... Dar noi nu, batman, batman! Ne considerăm infailibil și nemuritori. Și când apare o umbră ceva ne grăbim să întoarcem capul, să-l băgăm în nisip, să nu auzim să nu vedem să nu ne gândim... "Zadarnic te sperii că ninge mereu / Că străjile drumului fumegă mute / E numai iluzie, dincolo-s eu / Te-aștept cu făclii 4600" Nu știu de ce, nu pot spune că înțeleg, dar versurile cântecului ăsta mi se par geniale. Mai e și cartea pe care o citesc, "Iarna decanului" de Saul Bellow... pe ici pe colo tot către moarte mă duc...