Tot tâmpita am rămas. Degeaba am trecut prin atâtea, când sunt varză, stresată, plină de nervi, tot ca o cretină mă trezesc că mă comport. N-am devenit un om mai bun, fir-ar să fie. Da, sub stres mare, când cineva ăncearcă să mă aducă pe drumul cel bun c-o vorbă bună mă trezesc trântind o porcărie. Și bineânțeles, asta-i rănește – ghici pe cine – tocmai pe cei care țin la mine. Că pe ăilalți oricum îi doare-n pix. Da, și iată că I did it again. Dobitoacă. Ce pot să spun? N-am nicio scuză. Doar o trăsătură nașpa a mea pe care nu știu de ce n-o pot domoli. Datul cu mucii în fasole, aia e.
Mă tot gândesc și nu găsesc o explicație rațională de ce când m-apucă nervii, stresul și mă simt under pressure izbucnesc și resping orice, vorbă bună, vorbă rea, om bun sau rău, la modul nașpa. Un fel de lăsați-mă naibii zât, marc, whatever. De ce puii mei sunt așa? De ce naiba? De ce mă port ca o javră speriat-furioasă care te compostează așa de aiurea că nuș’ ce i s-a năzărit? Să mor io dacă mă înțeleg. Și mă urăsc pentru fazele astea. Cea mai des mi-e victimă maică-mea, pe care o iubesc de nu se poate. Și din când în când mai “compostez” alți bieți oameni dragi mie care în fond nu vor decât să mă ajute. Deci ce mai tura-vura. Sunt o javră. I hate myself.
De fapt voiam să scriu ceva mai intelectual-optimist... Oamenii cu care ne intersectăm în viață ne lasă cumva, într-o măsură mai mică sau mai mare, urme în suflet. Într-un fel sau altul, în bine sau în rău, vizibil sau subtil, de nici nu-ți dai seama... Fiecare are cumva o contribuție la ce ești la un moment dat. Și întotdeauna mi-am dorit să NU fiu dintre cei care lasă "vânătăi" sau "cicatrici"... și totuși, mizerabilitatea asta de arici exploziv respingător-gonitor, un soi de grosolănie crasă în a alunga pe oricine în momentele critice pentru mine (pentru piticii de pe creier, de fapt), exact asta face. E trist să-mi dau seama că orice fac, când sunt under pressure tot ca un cur reacționez. Pare a fi o chestie deep inside, feroce-animalică, că e comportament de fiară încolțită. Și totuși, de ce? De ce oi fi așa? Oare aș putea să schimb asta? Tare mi-e teamă că răspunsul ar putea fi nu. Tot ce pot e să încerc din răsputeri. Și să sper că... nu știu, poate că cei dragi vor putea să ierte... să n-o ia personal... să accepte măcar ei ca pot fi și așa nașpa (eu una nu reușesc să-mi accept latura asta), să fie mai buni ca mine...
Am avut noroc în viață să întâlnesc mulți oameni buni, și bunătatea lor m-a ajutat să gândesc profund, să îmi pun probleme, să mă judec aspru, să fiu lucidă, să îmi șlefuiesc multe asperități și ciudățenii din modul de a mă purta (la adolescență eram tare sălbatică, tăcută, genul care toate le ține-n sine, care judecă dur, pur și dur, extrem de timidă și cu izbucniri de furie necontrolate în situații stresante pentru mine)... Dacă e să mă gândesc, am evoluat, mulțumită lor, mult. Păcat că timpul trece, oamenii buni și apropiați sunt disponibili tot mai rar, eu deasemenea, tot ce ni se întâmplă lasă urme, oamenii buni mai noi există, sunt acolo ca niște raze de soare...
Dar eu simt cum lumea mea crapă încet, cu o mișcare incredibil de încetinită, se destramă în atomi, se autodistruge cu tendința de a dse dizolva în neant cu o mișcare ca a galaxiilor, nu pare a putea fi oprită, sau inversată, totul piere sau se îndreaptă spre pieire, rotindu-se implacabil. Nu pot prinde nimic, toate imi scapă printre degete, totul e fum, praf, nisip de timp, eu sunt cenușă lătrătoare și-mi privesc portretul vieții cum se descompune grațios, ca într-un balet cosmic, fără zgomot, unic spectator imobil plin de furii și resemnat totodată. Mintea e în război pe viață și pe moarte cu inima, sunt propriu-mi prizonier într-o temniță inexistentă dar implacabilă, sunt blocată într-un prezent scurt, străin și de necontrolat, care mă târăște ca o alunecare de noroi sau steril spre un viitor sumbru, mohorât, trist și izolat, singuratic ca al oricărui lup singuratic. Și ar trebui doar să găsesc răspunsul la întrebarea: ce vreau să fac?
Comentarii