micutze aberatzii

Zi de februarie. Cenușie, rece, cu vânt. Mai nou și cu ploaie. Mai rea ca o zi urâtă de noiembrie. The perfect day! O perfectă zi de weekend. Nici nu-ți poți dori mai mult. Să devii abur rece, cețos peste pământul plumburiu. Plumb-lacustră, the most beautiful combination. Mi-ar plăcea ca lumea întreagă să hiberneze în această zi urâtă. Iar eu sa clipesc, primăvara rece de iarnă să devină o primăvară de toamnă, vântul să se oprească la taclale cu frigul la un vin fiert, iar eu să mă preumblu pe străzile ude și pustii. Fiica ploii. Dragobete? Valentine's day? Nu mi-a păsat niciodată de chestiile astea. Nici pe cand ar fi putut avea un rost. [Ba mi-era și milă de bieții oameni (bărbați) care musai, dacă așa zice la regulament, de ziua x tre'să facă cutare sau cutare chestie - scos gagica ori nevasta undeva, sau și mai rău, de 1/8martie să fie gentili cu toate gagicile din firmă/împrejurimi etc (chit că le place, chit că n-au nici în clin nici în mânecă cu gesturile respective)]...

Obosite-s că-s io obosită, cu gripa de gât - stare incertă, care pe care - și pestrițe pen' că n-au nicio logică. Așa, carevasăzică, după ce mi-am dat șuturi în cur să fac naibii ceva să combat tendințele latifundiare anchilozatoare ale statului la birou x ore cu ochii pironiți în monitor, nervii în priză și mâna contopită cu mouse-ul (stranie ființă e omul-monitor-mouse-calculator-birou-scaun), o făcui și p-asta. Abonament la sală, aseara prima oră, cu instructor personal pentru sfaturi și indicații. Sigur, am o părere nu prea grovază despre mersul la sală, pentru că e în sală, în aer închis, că e plin de lume etc. Dar cum până una-alta, până se face mai cald, se stabilizează vremea și-ți mai vine să te plimbi, să mergi cu rolele etc, bună și-asta. Până se termină abonamentu' taman bine adun și eu suma pentru biclă și-mi fac și curaj să merg cu ea prin ză big uaild siti către munci. Mda. Și reușesc io să ajung la timp la sală, cardul de membru nu e gata, mi se dă unul provizo...

Fulgi peste mâțișorii care-au scos nasul la aer. Ploaie, ninsoare, vânt. Plumb. Lumi infinit de diferite, cu vieți complet diferite. Gânduri divergente. Bullshit. Shit.

Desigur c- am mai făcut referire la cântecul ăsta . De-atunci tot n-am reușit să elucidez de ce îmi place acest cânec, cu versurile lui bizar-morbide. Probabil că-s io dark and twisted somewhat. Și culmea că mă inspiră această zi de import, comercială, și toate manifestările "politicaly corect" prilejuite de ea. Și de cele anti-. Și de diferitele postări facebook-iste cu iz tematic. Adică unii care proslăvesc dragostea eternă, alții care, amar, se gândesc la chestii gen "Love is a losing game". Fiecare după experiența personală și faza vieții în care se află. Cu vreo cinci ani în urmă aș fi înclinat spre tabăra cu "losing game". Dar trăind diverse experiențe, printre care și dragostea (și aia solida ca o stâncă, și aia care arde ca o flacără), pot spune cu tărie că dragostea NU este un joc, o joacă, nu e ceva absolut inefabil. Dacă o tratezi ca pe-un joc, da, atunci cineva va pierde, cu siguranță. Că așa-s jocurile, cineva pierde, cineva câștigă (iar dra...

O săptămână horror. Stres la cote înalte. Stres, stres stres. Nervi, nervi nervi. Muncă cât să cazi în cap. Colac peste pupăză, și vreme sucită, sezonul toamnă-iarnă de primăvară, oribil, oribil de trei ori oribil. Am închis toate legăturile cu lumea exterioară, că oricum n-aveam vreme de nimic. Și nici chef. Doar chef să-ți tai venele (metaforic vorbind, of course). Am fost pe pilot automat, toate funcțiile s-au mutat spre îndeplinirea cu maximă acuratețe și iuțeală a tuturor modificărilor și fanteziilor deșănțate ale ze clientului. Vineri seara în fine am dat la tipar toată campania răs-sucită de 1000 de ori. Și-acum funcționez încă la cota de avarie, chit că m-am recuperat nițel hibernând în weekend. Am reușit totuși, duminică, să termin Conjurația imbecililor, care mă deprima și aia în ultima vreme, cu magnificul erou-antierou Ignatius J. Reilly și absurdistanismul situațiilor. Pe alții, amici, prieteni, i-am auzit că au râs cu lacrimi citind cartea, s-au distrat incredibil. Eu m-...

Mă duc să hibernez nițel. O viață sau două, nu prea mult. Până dă colțul curcubeelor pe pășunea unicornilor verzi pe pereți.

Încremenită-n piatră rânjește masca falsului zâmbet al vidului zburând imobil sub luciri de curcubee îndepărate, reflectat invers într-o oglindă spartă. ceva sau nimic mascat, fardat și ambalat sub măști ale măștilor puse peste măști mai vechi, iluzii, fum și ceață. Nesățios caută alt sine, ca un cameleon, crezând că-și poate regăsi întâia mască, pe care nici nu și-o mai amintește, dar care-i pare a fi chip adevărat. Se zbate sub povara măștilor confuze, râzînd și plângând cu lacrimi de crododil - roluri în propria-și piesă, unde el e dramaturg, actor, personaj, public și muză. Măști uzate, care în cădere rup din chipul ascuns, pe care nici posesorul nu și-l mai știe. iluzie a unui zbor fără aripi. A unei aripi fără zbor. Iluzionism! Imaginea provine de aici: http://spartan-chang.livejournal.com/14924.html

Vântul sălbatic lovea turbat copaci, pereți, ferestre, urla la geamuri și la uși, scurma prin crengi. Câtă furie!

Flăcările roz-mov-bleu au incendiat orașul spre apus, au mistuit reflexiile-oglindă ale fațadelor clădirilor cenușii-argintii. O simfonie roz-mov, cu irizații oranj-albastre. Până și Bucureștiul arată bine în situația asta auror-borealistă. Culoare!

O zi plină, agitație, nervi, modificarea modificării și muncă până seara târziu. noroc că am avut ideea genială să duc la muncă o pereche de căști și m-am calmat ascultând Bach, Ceaikovski, Brahms. Am scos-o la capăt. Dar, cu agitația mobilizatoare încă în sânge, ca să-o anihilez am luat-o de la pasajul Basarab pe jos până la Domenii. Mă amuză drumurile astea, mereu vezi ceva haios, oameni, câini haioși, chestii. Și ce să vezi, cum mergeam eu în pas alert, mă trezesc filozofând - de la titlul unei melodii până la filosofii grele. Amuzant, de altfel cum zboară gândul în fel și chip de la una la alta și construiește ipoteze. Dar ce înțelepciuni nemăsurate mi-au trecut prin cap oare? Păi cam așa. Ce mai e frumusețea asta?! Într-o epocă în care toți vor să fie frumoși, minunați, fantastici ca personajele de pe copertele revistelor, ca actorii din nenumăratele filme care fac elogiul frumuseții (fizice, evident) și se chinuie să fie cât mai aproape de modelele lor totul devine superficial ...