Eram în caiac. Padelam de dimineață, era după prima pauză după 2 ore de vâslit. Scăpaserăm în mare parte de zona unde tot treceau pe lângă noi bărci cu motor pline de turiști.
*
Intrasem în zona Dunării vechi, cu apă mică, lacuri colmatate și pline de vegetație. Trecusem de un lac plin de lebede și de puii lor măricei dar gri încă, cu ceva pelicani mai îndepărtați, de un copac plin de cormorani. Canalul nu era larg, avea cotituri, stuful și copacii de pe margini ne pândeau sa ne pună piedici. Pe laturi, frunze de nuferi, și uneori și nuferii lor. Galbeni, cei mai mulți.
Și pe lacurile colmatate mai pe margini zâmbeau discret nuferii galbeni - așa micuți cum sunt ei. Dar în rest, abia înaintam peste vegetația de baltă abundentă. Vâslitul era mult mai anevoios. De padelă se tot agațau diverse alge.
Era greu. O vreme am reușit să simt că țin pasul, dar pe măsură ce oboseam era din ce în ce mai greu.
*
Soarele ardea, mă durea spatele, mâinile, degetele, alt lac, alt canal, alt lac, la traversarea de lacuri caiacul meu trăgea spre stânga, așa că simțeam că fac niște ocoluri inutile, că lungesc traseul deja insuportabil de lung.
*
Cu puțin înainte să ajungem la Mila 23 mă simțeam epuizată și cam demoralizată. De ce mi-a trebuit să mă chinui eu pe mine în halul ăsta?! Da, e mișto cu caiacul dar nu atât de mulți kilometri. Da, vezi mai de aproape nuferii și unele păsări, dar pelicanii se sperie când te văd dând din padele, la fel și cormoranii.
Da, am văzut zburând pe deasupra noastră un ditamai stolul de pelicani, de nu se mai terminau. Da, am reușit să văd fugitiv în zbor un pescăraș. albastru. Și multe broscuțe mici mici.
Dar 30 km de padelat din greu prin soare și caldură, epuizarea...
*
Când în final am ajuns la Mila 23 nu ne-am oprit pe malul lacului, am mai padelat parcă fără sfârșit pe sub o trecere, pe un canal, pe lângă pontoanele multelor pensiuni, ci undeva la capătul canalului, după dig am înțeles mai apoi că se numea zona.
Cu ultimele puteri, cu degetele înțepenite de la încleștatul pe padelă, cu dureri peste tot, inclusiv la picioare, de parcă coborâsem ore în șir de pe munte abrupt de tot, fără pauze, am cărat bagajul de la locul unde lăsaserăm caiacele. Să pun cortul cu degetele înțepenite a fost o provocare, mă și mir că am reușit.
Faptul că am campat pe un câmp și nu într-un camping nu m-a încântat. După această a doua zi, atât de grea, un duș ar fi fost raiul pe pământ. Dar măcar masa a ținut loc de rai. Totul, și mâncarea, și băutura, a fost divin și destul.
*
Maidanul pe care am campat era populat cu bărci vechi și utilaje agricole ruginite. Pe parcursul nopții, am descoperit că era iubit și de pisici, câini, cai și curci - când înțepeneam și mă mutam în semi somn de pe o parte pe alta tot auzeam unele dinte aceste vietăți trecând pe lângă corturi.
*
Deși credeam că n-o să mă pot mișca a doua zi de febră musculară, am constatat că eram suficient de bine cât să mai duc o zi.
*
Canale, lacuri cu vegetație, lacuri cu vânt, din nou pe lacuri am avut probleme cu vântul care mă ducea câș și mă chinuiam sa nu mă abat prea mult. Mădălina, în caiacul ei roșu ne arăta traseul. Nu-mi venea să cred cât de departe ajungea dând de câteva ori din padelă.
* Înainte de Letea, chiar la intrarea pe canalul spre Letea am campat pe un mal cu copaci, cu ceva iarbă, stuf mai încolo și multe balegi de vacă. A fost amuzant cum am curațat fiecare zona unde urma să punem cortul, că să nu avem gâlme de la balegi.
*
Mâncarea la ceaun. Un vis! În cele 2 seri când am campat în sălbăticie Mădălina a gătit mâncare la ceaun. Gustos, bun, sănătos, hrănitor. Exact ce ne trebuia. Și un foc în jurul căruia ne adunam la taclale.
*
Programul pentru ultimele 2 zile a fost comasat într-una singură. Padelatul spre Letea, cu bălăceala în canalul în nisip, și vacile care pășteau pe maluri și se uitau curioase la noi. La Letea, excursia cu mașina la pădurea Letea, apoi masa delicioasă de la nea Costică.
Pe înserate, de comun acord, în loc să campăm, ne-am îmbarcat iar în caiace și am pornit spre Sulina.
*
Apusul și înserarea au fost minunate. Culorile, temperatura, vacuțele și caii de pe maluri care ne priveau lung... O perioadă am padelat chiar bine, parcă fără efort. Mai vorbeam, mai trăgeam cu urechea la ce trăncăneau Cosma cu tineretul... Apoi a început să se lase întunericul, și a venit atacul țânțarilor. Spray-ul de țânțari și frontala le aveam într-o pungă, prinsă de sforile din față, dar nu mă înduram să mă opresc din padelat ca să le scot, să mă spray-ez, să îmi pun frontala, ca să nu rămân în urmă.
După ce s-au lăsat complet noaptea am început să vâslesc prost, poate și din cauza temerii de a nu ramâne ultima, rătăcită. Luna era aproape plină și lumina zdravăn canalul, dar stufărișul și alte plante aruncau umbre serioase pe marginile canalului. Colegii cu frontale se vedeau că niște luminițe peste niște umbre pe apă.
Dacă n-aș fi fost stresată, mi-ar fi plăcut mult de tot - de fapt, mi-a plăcut chiar și așa.
Padelatul sub lumina lunii, în noapte, e o experiență aparte.
*
O lună mai târziu, când făceam restul lecțiilor de caiac pe IOR, am descoperit că încep să mă descurc mai bine, dar și că fiecare sesiune de vâslit e diferită - și în funcție de starea mea, și de caiacul pe care-l primesc. Asta seară am vâslit pe IOR printre fântânile arteziene colorate - deja la 8:20 -8:30 era întuneric bine. Iar tura finală, înainte să mă duc la ponton să ies am făcut-o pe întuneric, speriind rațele de pe lac. Mi-a amintit de padelatul nocturn spre Sulina...
Comentarii