Văliug. Stăteam în zona verde cu platan de lângă biserica veche, așteptând să înceapă concertul de jazz. Valul de căldură ce stagna peste România se simțea din plin și aici, soarele ardea, oamenii se înghesuiau în locurile cu umbră. O doamnă cu părul alb, tuns scurt se apropie de noi venind pe portița dinspre școală. "Vreți să vedeți un muzeu, aici în Văliug?". Ne privim, nedumeriți. "E vorba de casa mamei mele, a brodat toată viața, până în ultimele zile, era aproape oarbă și tot broda".
Ami se uită spre mine: Ce zici?
Da, să mergem, răspund.
O urmăm pe doamnă, care ne conduce spre intrarea în curtea școlii, apoi traversăm curtea spre o căsuța veche din lemn, văruită, integrată în curte.
"Nu am amenajat nimic, casa e cum a rămas după ce s-au dus mama"
După noi, auzind discuțiile, a mai venit o doamnă care aștepta și ea concertul.
"Am vrut să arăt oamenilor, ca la muzeu, lucrurile frumoase, tot ce a lucrat ea". "Dar nu v-ați gândit să le vindeți?" întreabă și doamna care se luase după noi. (recunosc, când ne-a zis de lucrurile brodate de mama dânser primul meu gând a fost că probabil e o ocazie să vândă ceva din ce lucrase mama dânsei). "Nu vând nimic" ne surprinde cu răspunsul ei doamna din Văliug "le păstrez ca amintire de la ea. Dar vreau să știe și lumea desprea ea și viața ei, să vadă ce lucruri frumoase a făcut".
Ne deschide. Într-adevăr, nu era amenajat, casa era ușor dărăpănată dar avea un farmec al ei. Se simțea răcoare, un pic de umezeală și un miros de casă veche de țară și de lucruri vechi. La intrare, două ștergare albe brodate cu ață albastră reprezentau scene amuzante, cred că la moda în epocă, ușor amuzante sau moralizatoare.
Intrăm în prima odaie, micuță, cu o sobă, probabil bucătărioara, locul unde se gătea și se mânca. Vreo două carpete brodate, cam în același stil cu celebrele carpete cu răpirea din serai, doar că cu alte subiecte, ceva cu multe flori și încă un ștergar alb cu broderie albastră. Pe un intrând al sobei diverse obiecte vechi.
Doamna ne cheamă în următoarea cameră. Aici era dormitorul, regatul mamei dânsei. În stânga ușii un dulap mare, gros, nu ușile care nu se puteau închide doldora fiind de lucrurile cusute și croșetate de mama doamnei. Apoi aproape de dulap, un pat mare, dublu, acoperit cu o cuvertură lucrată manual, iar deasupra ei, o cuvertură ornamentală, multicoloră, o adevărată operă de artă și muncă și răbdare - croșetată, cu flori croșetate în relief, ceva absolut minunat. După ce ne-am desprins cu greu privirile fermecate de cuvertură am observat și fețele de pernă decorative, brodate manual.
Doamna ne povestea între timp despre mama ei, apoi despre tatăl ei, care a fost deportat în Siberia când s-au întors armele și au venit comuniștii la putere, și care s-au întors acasă pe jos, singur...
A mai adus vorba și de bunici, apoi a vorbit și de cum a fost și ea plecată în Germania dar s-a întors, pentru că ei, sașii, erau priviți ca niște corcituri și nu s-a simțit bine acolo... Că a avut un atac cerebral, și un al doilea în timp ce era deja în spital, sub tratament pentru primul.... Și că doctorii i-au spus că probabil a avut o copilărie foarte fericită de vreme ce s-a recuperat complet după așa ceva...
*
Amintindu-mi cât de mult și-a dorit doamna să ne ducă să vedem și să apreciem munca mamei sale, cumva mi s-a limpezit o idee în minte:
fiecare om are o viață, o poveste și își dorește s-o transmită, să fie auzită, să fie luat în seamă, ca ceea ce e important pentru sine să devină important și pentru alții. Să lase în urmă ceva, o poveste, o amintire...
Comentarii