micutze aberatzii

Într-un vis legat de o situație din trecut mi-a sclipit brusc un răspuns la o întrebare pe care nici nu mi-am formulat-o vreodată.  De ce până la un moment dat lucrurile mergeau cursiv și frumos iar apoi totul s-a dus naibii, totul a luat-o aiurea și fiecare dintre noi s-a sucit, s-a chinuit ca peștele pe uscat...  Din cauza neîncrederii. Ăsta a fost prețul neîncrederii (în ce se întâmpla, în ce simțeam, în celălalt, în sine, în lume, în viață...) 

 Plouă. Cer plumburiu, nori cenușii în toate nuanțele dansează deasupra Mării Negre, plumburie, dark și agitată. Clădiri futuriste grațioase, de 20-30 de etaje sau mai mult sfidează apăsarea cerului și gravitației. Multe schele, mulți zgârie-nori în creștere, cartiere întregi. Apoi partea comunistă, atât de recognoscibilă și, din păcate, familiară. Blocurile gri jerpelit. Cu toată atmosfera lor locuită. Debarcăm aproape de promenada de pe faleză. Mozaic pe jos, totul frumos și îngrijit. Marea în stânga, pe sensul nostru de mers. În zilele însorite e probabil superb. Chiar și pe vremea asta ploioasă arată foarte bine. Mergem ce mergem, trecem pe lângă turnul-alfabet, pe lângă clădirea universității tehnice georgiano-americane (devenită însă hotel) și pe lângă alte nebunii de acest fel. Pe promenada largă două gagici arăboaice fashioniste se dădeau cu trotinetele electrice, urmate și de un tip, desigur. În costumații fluide, roz-prăfuit și turcoaz pal, cu burka la culoare, se distrau...

Gândurile mele nu mă definesc, ci doar mă îngrădesc. Sună ca un citat "smart" d-ăla de circulă pe Fb. Da' e un fel de concluzie. Limite? Imagine de sine? Doar gânduri. Sunt. Mai mult? Nu știu nimic. O iau de la capăt, descopăr tot, cât și cum pot. 

Un drum infernal, rupt de ape. De la un punct, devine amenințător și chiar periculos. După mașinile din față au căzut bolovani în mijlocul drumului. Apoi pietre mai mici cad în rafale. Abia atunci conștientizăm pericolul stâncilor franjurate de deasupra. O rocă ciudată, neagră, dură dar casantă, care se desface în felii subțiri. Amestecată cu altele. Vreo 10 minute de suspans. Oare ne vom continua drumul spre Ushguli? Sau vom face cale întoarsă? Șoferul jeep-ului și colegul lui de la mașina din spate s-au uitat, au așteptat să se potolească prăvălirile. Apoi au dat mai pe margine bolovanii mari căzuți în drum. Și am pornit mai departe. Apoi am dat de o cascadă care cădea pe drum. În urma ploilor abundente, un torent se formase și acum curgea în cascadă pe drum, apoi îl traversa. Am trecut prin șuvoi, apoi am urcat o pantă abruptă. Am mai mers pe drumul ce se strecura între râul furios (Enguri) de o culoare pământie-gri și versanții stâncoși abrupți și amenințători, drum plin de pietric...

Ieri (he, ieri-ul ăla a trecut demult, am început să scriu... luni, marți?) m-a apucat brusc pofta de scris. După o lungă perioadă în care am trăit, am călătorit, am simțit, m-am îndoit de ce-am simțit și ce-am gândit...  După o lungă pace aparentă, de fapt după un armistițiu cu mine și cu lumea, după călătoria în Georgia și mai ales interacțiunea ființei mele cu ceilalți, cu colega de cameră, cu genul de excursie, cu nemulțumirea mea surdă și greu de conturat... un ceva ce stătea, ca o ceață, fără a se contura... a prins a se încheaga. Nu m-am mai confesat acestui jurnal sau ce-o fi ăsta, nu mi-am mai făcut demult o radiografie profundă, sinceră. Și se pare că era momentul, ca să mă limpezesc. Da, pentru mine scrisul e un soi de terapie, care mă ajută să mă înțeleg pe mine. Așa că m-am gîndit că e cazul să fiu iar foarte sinceră cu mine și în scris. Ca să le văd și mai clar. Și să mi le asum. Chiar dacă m-ar citi oricine și indiferent ce părere și-ar face, asta sunt, astea sunt et...

Orice călătorie, orice schimbare, începe cu un prim pas. Imaginea e neclară, ai doar o pornire, o dorință, de a face ceva - vorbesc despre un ceva mai ieșit din uzual, din ce îți e la îndemână, familiar. Acel prim pas e important. Important - dacă reușește să treacă peste miile de îndoieli, nesiguranțe și gânduri și temeri și posibile scenarii.  Mult timp aveam așa la un moment dat un avânt să fac ceva, după care îmi ziceam în minte dar mai stai un pic, timp în care începeam să mă gândesc la toate chestiile care ar putea zădărnici ideea sau acțiunea, mai veneau și percepțiile mele despre cum sunt eu și că n-aș putea să fac x chestie, că eu nu-s așa, că e prea riscant, apoi mai veneau și alte păreri ale celor apropiați - vai, cum să faci asta, vai cum să te duci acolo, vai, vai, și așa că ori o tărăgănam și renunțam, ori mă încăpățânam să fac chestia x, dar nu cu acel drag și avânt firesc, ci mai mult ca să demonstrez ceva cuiva, cu draci, cu stres, și de cele mai multe ori de-aia n...

Toți avem fricile și demonii noștri. Personale. Unele sunt generice, cum ar fi frica de moarte, pe care le simte și le înțelege orice ființă umană (și poate nu numai).  Altele sunt strict personale, adică tu n-ai cum să înțelegi de ce mi-e mi-e frică de cine știe ce. Toată viața m-am luptat cu fricile mele. Ba le-am negat. Ba le-am scos de sub preș și m-am holbat la ele, le-am studiat și am zis că ce prostii, trebuie să le lupt cu ele, n-au niciun rost. Am încercat să le demontez în bucăți, pe cale logică. A funcționat - parțial. Pentru că de fapt nu au dispărut. S-au camuflat. Au făcut pe moartele în păpușoi.  Dar nu pe bune. Prin colțuri întunecate își reclădeau păienjenișurile. Dar am început să visez niște aiureli de te doare capul. Monștri, dezastre, situații halucinante. Tâmpenii. Dar tâmpenii d-alea pe care nu le uiți când te trezești. Apoi, în câte un moment mai relaxat, mintea, care le rumega mărunt, scotea, ca un magician, iepurele din pălărie - care era frica camufl...