Orice călătorie, orice schimbare, începe cu un prim pas. Imaginea e neclară, ai doar o pornire, o dorință, de a face ceva - vorbesc despre un ceva mai ieșit din uzual, din ce îți e la îndemână, familiar.
Acel prim pas e important. Important - dacă reușește să treacă peste miile de îndoieli, nesiguranțe și gânduri și temeri și posibile scenarii.
Mult timp aveam așa la un moment dat un avânt să fac ceva, după care îmi ziceam în minte dar mai stai un pic, timp în care începeam să mă gândesc la toate chestiile care ar putea zădărnici ideea sau acțiunea, mai veneau și percepțiile mele despre cum sunt eu și că n-aș putea să fac x chestie, că eu nu-s așa, că e prea riscant, apoi mai veneau și alte păreri ale celor apropiați - vai, cum să faci asta, vai cum să te duci acolo, vai, vai, și așa că ori o tărăgănam și renunțam, ori mă încăpățânam să fac chestia x, dar nu cu acel drag și avânt firesc, ci mai mult ca să demonstrez ceva cuiva, cu draci, cu stres, și de cele mai multe ori de-aia nici nu-mi ieșea. Se întâmpla să mai și iasă, dar cu mare consum nervos.
Acum mi-am dat seama că e important să îți dai voie să faci acel prim pas spre ideea "nebunească" care ți-a venit. Să faci apoi o scurtă evaluare obiectivă a ce ești dispus să riști și să pierzi. De acolo ți se clarifică un pic. Restul se conturează pe parcurs. Până la final ai tot timpul să observi și să reevaluezi. Important e, dacă ți-ai evaluat riscurile, să îți dai seama dacă pare a nu se dovedi o direcție bună și în exact clipa aia să renunți, fără regrete, fără să te învinovățești sau să te superi pe tine (ce prost sunt!). Da, există eroare, există decizii neinspirate, dar ești doar un om, nu ești infailibil, nimeni nu e. Doar așa înveți. Învățare fără trial and error nu mi se pare că prea există...
Și făcând primul pas îți deschizi calea pentru următorii. Pas. Apoi altul. E ca la alergarea de distanță, sau la drumețiile lungi sau grele. Important e pasul pe care îl faci. Dacă te gândești mereu la cât mai ai până la destinație, aoleo ce-am obosit, vai cât mai e, totul devine un chin, abia aștepți "să scapi," "să se termine", se termină, gata a trecut și tot așa din chin în chin din "să treacă odată" s-a dus viața. Prefer să o iau pas cu pas și când ajung la finish-ul călătoriei respective să fiu surprinsă "a ia uite, s-a terminat"...
*
M-am gândit la asta când m-am văzut în Georgia, în obositorul drum cu autocarul din prima zi. „Ia uite, chiar am ajuns aici!”. da, parcă nu-mi venea să cred că nu s-a întâmplat nicio catastrofă care să mă rețină. Dorința de a ajunge acolo exista deja de niște ani, de prima dată când am auzit ceva povestiri și am văzut câteva poze. O dorință cumva misterioasă de a explora locuri despre care lumea nu prea știe, dar care sunt relativ la îndemână, relativ aproape și nu în mainstream-ul turistic. Georgia, Uzbekistan, Armenia, Ucraina, Albania, Macedonia, Bosnia, Serbia, d-astea.
Primul pas a fost - am văzut că Andrei a postat excursia. N-am sărit chiar din prima, m-am uitat la preț, la perioadă, apoi i-am scris să-l întreb dacă mai are locuri. Ăsta a fost acel prim pas care i-a declanșat pe următorii. Da, erau locuri. M-am înscris. Au fost după aia momente în care a trebuit să mă scotocesc prim buzunare ca să plătesc excursia, să mă trambalez și să-mi fac pașaport, asigurare, să mă interesez de tot felul de chestii inclusiv despre cum să pot vorbi în țară cât mai ieftin de-acolo. Și să rezist stresurilor maică-mi legate de pandemie, de Georgia pe lista roșie, de vremea rea și ciclonul de pe Marea Neagră, a fost o ditamai lupta. Dar, cum viața n-a dorit să pună piedici d-alea de-adevăratelea, am ajuns acolo.
*
Alt prim pas spre o schimbare a fost momentul ăla în care am decis că pot să fac lucruri de care nu mă credeam în stare. Declanșatorul a fost un moment la o bere cu colegii. Ei ieșiseră la o bere, eu am ajuns mai târziu, venind de la dentist, amețită de la anestezie și cu jumate de față încă paralizată de anestezie. Mă așez, bucuroasă că îi văd, și în special de unul anume, care-mi plăcea în mod special, când, hop, ăsta îmi zâmbește și îmi prezină pe prietena lui - pe care abia atunci am observat-o lângă el (sigur, aveam oricum un feeling că nu-i singur omul, dar na, așa e când vorbește mereu despre ce face în privat la singular iar tu vrei să crezi că o fi chiar așa) și am simțit că mi-a căzut lumea-n cap. Noroc că eram amețită și aveam o privire cam tâmpă, ca și cum nu înțelegeam ce și cum, și am apucat să îmi fac de lucru să-mi iau o bere, în speranța că nu mi s-a citit prea clar pe moacă ce simțeam. Îsta a fost primul pas. Cumva în clipele alea mi s-a conturat în cap că e musai să fac ceva să ies din tot ce a fost viața mea de până atunci.
Al doilea pas a fost peste câteva zile, când eram într-o excursie, în drum spre, frunzărind facebook-ul și bang, îmi apare o reclamă de la Oxigen pentru școala lor de ghizi. A fost momentul în care m-am decis să fac școala de ghizi. N-am aplicat pe loc, am salvat anunțul, l-am cercetat mai târziu, a doua sau a treia zi, am studiat ce acte trebuie, le-am scris să si întreb ce și cum. Apoi, din momentul primirii răspunsului am mers mai departe tot cu câte-un pas, mai șovăitor, mia târâș-grăpiș, mai tremurat, mai chinuit, că nimic nu a fost cum credeam eu inițial. Încă un pas decisiv a foat când m-am gândit și am propus colegilor să îi conduc într-un tur ghidat. Apoi și toată greutatea de a începe excursiile cu colegii, excursii montane de astă dată. Și nu numai montane. Da, și aici, nimic nu a fost cum am crezut, totul a fost altfel
A mai fost și pasul când le-am scris, întâi celor de la Oxigen, apoi și lui Andrei, că aș vrea să fiu ghid la ei, ca să învăț și să capăt experiență. Oxigenul n-a răspuns în veci, deși le eram elevă, Andrei mi-a răspuns evaziv, dar zicând că va ține cont. La vremea aia l-am luat ca pe-un refuz politicos (poate că așa și era, cine știe)
După ce am decis să încep și ultimul curs, cel de ghid montan, dar la ATGR, despre aveam acum o părere mai bună (dar bazată doar pe „din auzite”), unde, iarăși, totul a fost diferit față de ce mă așteptam, apoi a venit și pandemia, care a răsturnat toate lucrurile, dar totuși după lockdown am dat și examenul, mi-am luat și atestatul, am mai făcut un tur ghidat prin București, am mai mers în două excursii cu Andrei și ăntr-una l-am mai întrebat de cum își face el cercetarea pe teren pentru trasee, cum își pregătește traseele, mărturisind că mie mi-e un pic greuș că n-am mașină să mă dun de colo- colo pe unde îmi tună ca să descopăr trasee.
Apoi a fost marea aventură cu Terra Incognita și traseul omulețului portocaliu de la Amfiteatrul Transilvania, cu emoțiiile și învățăturile din erorile proprii, urmată, la scurt timp de propunerea foarte concretă și bine gândită de colaborare a lui Andrei.
Și așa am ajuns chiar să fiu ghid. Ghid secundar, „măturică” fără glorie, da, că și aici lucrurile nu-s cum mă gândeam eu, dar învăț, observ, descopăr trasee, oameni...
Ce va fi, unde duc următorii pași, nu am habar. Merg, fără să am o viziune de ansamblu, din piatră-n piatră.
Comentarii
Vad schimbari frumoase in modul tau de a relationa, te simt muult mai deschisa si mai increzatoare in tine.
Pasii acestia pe care i-ai facut sunt traire de viata din plin si imi pare minunat!!! mimi