Vedeam sau văd la mulți, foarte clar, cum își doresc că lucrurile, lumea să se schimbe, dar să o schimbe alții, sau să se schimbe pur și simplu, dar ei să nu schimbe nimic. (Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic! Sau să nu se revizuiască, primesc! Dar să se schimbe pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.)
Ce nu vedeam însă era că și eu fac la fel. Mai revizuiesc pe ici pe colo, dar nu schimb nimic...
M-am surprins agățată de trecut, de amintiri ajustate sau chiar înfrumusețate... Dar dacă elimin filtrul rozaliu paseist... Da, au fost și momente mișto, dar și multe chestii care numai mișto nu erau. Sau în regulă. Sau sănătoase. Dar deh, amintirea tinde să falsifice un pic (sau mai mult) lucrurile - ori le îndulcește, păstrând mai mult aspectele bune, ori dimpotrivă, le amărăște, dacă păstrează mai mult momentele nasoale...
Da, nu fac excepție. E interesant cum de vedeam așa clar la alții dar la mine ioc.
Vedeam de câteva zile cum la pastel se încearcă să recreeze atmosfera aia colegială mișto, aia care ne-a ținut niște ani buni legați de glie, aia care ne-a făcut să suportăm tot ce nu mergea sau nu era în regulă pentru noi. Asta după ce-i zisesem deja Danei că faptul că atmosfera asta care s-au pierdut e de fapt un lucru bun - pentru că acum se văd doar faptele și ce nu funcționează, fără stratul afectiv. Și că e șansă de a face lucrurile să meargă, fără artificii de compensare. Și ca rezultat - mai multe evenimente împreună că să ne cunoaștem cu noii colegi, plantare, Moș Nicolae, atelier de turtă dulce, secret santa, ateliere de educație financiară, party de Crăciun etc etc etc. Deci nu rezolvăm nimic, încercăm să re-creăm mecanismmul de compensare și atât. Se întoarce la rețete care au funcționat altă dată. Că poate o merge. Nu contează că întregul context e altul - pandemie, muncă la distanță, invazie de colegi noi juniori, că nimic. Ce frumos era hai să facem cum făceam atunci și o să fie bine. Well, să vedem, eu una sunt sceptică. Ce a mers cândva, când lumea era într-un fel... E posibil să nu prea meargă sau chiar mai rău. Pentru că e forțat și pus cu mâna.
Și de la gândul ăsta m-am dus mai departe, spre situația globală, spre cum afectează pandemia toată construcția socială, cum încercăm să ne agățăm tot de moduri de a trăi, a fi, a acționa de dinainte. Cum tot sperăm să revenim la viață de dinainte. Doar că viața aia de dinainte nu era așa de grozavă cum ne pare acum. Avea o grămadă de chestii not ok, dar acum le-am uitat sau le trecem cu vederea, și ne lipsesc intens fix alea care acum nu se prea (mai) pot.
Apoi m-am pomenit amintindu-mi de niște vremuri (alea bune) când eram cu Alex. Doar că... Nu era totul lapte și miere. Erau și foarte multe aspecte nasoale, am trăit și multe stări pe care acum nu le-aș mai suporta, băutura constantă, intoleranța, ieșirile verbale violente ( uneori și fizice), ideea că dacă ieșim la un eveniment trebuie să fiu în gardă să nu bea prea mult deodată, să mai bea și apă, că să nu ajungă să se facă mici și să nu o ia razna, criticile și pretențiile... Nu, nu a fost chiar așa minunat. Au fost și multe aspecte mișto, chestii din care am învățat mult, partea aia mișto de conviețuire și de a împărtăși cu cineva gândurile și tot ce ai... Dar și miere, și fiere. Au fost și multe chestii care m-au dat înapoi, m-au făcut să mă ghemuiesc în mine, să fiu în alertă, să țin garda sus, să judec pripit și să acuz mental, să gândesc mai întâi de rău...
La fel și cu pastelul. Da, epoca "bună" - chiar era așa bună? Hm. Erau niște chestii mișto, niște momente mișto. Dar mă simțeam cu adevărat bine destul de rar. Câtă agitație, cât zbucium, câte gânduri. Iar dedesubt, pastelul funcționa defectuos, ca și acum.
Deci... Nostalgia trecutului. Doar că paradisul pierdut nu era chiar un paradis. Era tot viață. Tot cu de toate. Tot format din mii de momente diferite care trebuie trăite.
Diferența e că trecutul e dus. Iar momentul de-acum e acum și aici poți să acționezi. Și nu poți schimba ce fac alții, sau ce se întâmplă, dar poți alege ce faci acum. Nu contează ce fac alții. Contează doar ce faci tu.
Predeterminare. De fapt, o țesătură complicată de iluzii comune, de ficțiuni reciproc acceptate, toate ițele astea ne fac să ne mișcăm că niște marionete. Doar că... Tot noi suntem concomitent păpușării și marionetele și publicul în sceneta închipuită a vieții pe care o jucăm. Și scenariștii. Călăi și victime ale ficțiunilor proprii.
Mă simțeam de ceva timp că și cum aș fi adunată, chircită, încordată, în alertă. Și m-am întrebat de ce. Nu știu. Doar că așa mă simt uneori. Uneasy. Inconfortabil. Probabil ceva frici. Bătrâna frică, mereu camuflată în diverse feluri, cameleonică, când zici că ai scăpat de ea se infiltrează sub altă formă. Cu siguranță n-o înțeleg, deși e parte din mine, e a mea, eu mi-o creez. Încerc să fac pace cu ea, dacă de mătrășit nu-o pot. Măcar să o cunosc, să o înțeleg, să nu mă enervez pe mine când reapare, să știu că e ea, să n-o confund cu altceva.
Să faci loc, să debarasezi, să poți renunța, să ștergi tot ce a fost și să o iei de la capăt. Să nu repeți rețete vechi, să încerci lucruri noi pentru contexte noi... Să profiți de schimbarea care vine nemiloasă cu buldozerul și face loc forțat ca să construiești altceva. Ceva mai bun, mai adaptat... Mai pe sufletul tău.
Comentarii