Am deschis fereastra camerei de hotel - era cam sus, crea impresia că sunt la mansardă. Dădea spre oraș, eram în inima zonei vechi. M-am uitat cu nesaț, ce vedeam era interesant, amalgamat, vechi, nou, podul de sticlă futurist, ziduri de cetate, ceva frumos smălțuit cu albastru, niște guguloaie bizare, acoperișuri, un râu, străzi, forfotă. Eram pe versantul unui deal, vedeam mai de sus. Mi-am notat în minte pe unde vedeam acel ceva cu mozaicuri albastre, voiam musai să ajung să văd ce e.
Aveam program liber până la 1 noaptea, când ne prelua autocarul să ne ducă la aeroport. Am ieșit cu colega să batem Tbilisi-ul, zona pe unde eram, adică centrul vechi.
Nu apucasem să studiez prea bine ce și cum, citisem câteva articole ale unora care fuseseră și îmi rămăsese în cap că e mișto să urci la cetate cu telegondola, să vizitezi grădina botanică, niște cluburi și baruri și în rest cam uitasem. Așa că am luat-o pe o străduță apoi pe alta, mai mult privind la casele cu arhitectură specifică Tbilisi (au un fel aparte de balcoane cu coloane subțiri și dantelărie din lemn, albe). Unele renovate și splendide, altele ponosite, cu vagi urme de glorie trecută. Am dat de un indicator, eram chiar pe strada care urca și ducea la Grădina Botanică, care era părea interesantă.
Intrăm, plătim, mă uit pe panoul cu schema grădinii. Multe alei, m-am gândit că asta e ditai parcul. Nu știam încotro să o luăm, așa că am ales la întâmplare o alee. Mulți arbori, puține flori.
Mergem o grămadă, oameni nu prea vedem, sunt rari. Apoi nimerim pe o zonă interesantă, cu stâncă, un perete vertical, vedem că sus se vede cetatea. Apoi dăm de o cascadă naturală, foarte înaltă, căzând de deasupra acelui perete. Era spre apus, poze canci, lumină insuficientă. Dar locul chiar era spectaculos. Ne învârtim pe niște alei, găsim o alee mărginită de bambus luxuriant, ziceai că ești prin vreo insulă din Asia, foarte frumos. Mai găsim doi de-ai noștri și începem să colindăm împreună. Urcăm pe alei pe partea opusă cascadei și dăm iar de niște stânci, de altă cascadă mai mică, în trepte, și de niște clădiri futuriste. Explorăm partea asta inedită, de pe stâncă, apoi coborâm iar spre centru, unde găsim aleea care ne urca spre foișor și poduleț. O luăm la întâmplare pe o alee care urca și ieșim pe o portiță cu semn de interzis pe culme, spre locul unde trona falnică statuia "mama Georgia", cu un ciorchine de struguri într-o palmă și o sabie pe care se sprijinea cealaltă.
De aici, în lumina serii, se vedea interesant orașul. De aici vedem că e aproape cetatea, ne și gândim iote-te ce afacere bună, poate reușim s-o vizităm și apoi să luăm telecabina că să vedem de sus orașul, în coborâre. N-a fost să fie, nu funcționa, din cauza pandemiei. Așa că am coborât pe niște trepte, apoi am mers drept și, pe sub zidurile reconstruite am bâjbâit până am nimerit o intrare în curtea interioară a cetății. Am găsit pe unde ne puteam cocoța pe ziduri, poze, chestii. Bonus, aveam și luna aproape plină spre colțul de ruine romantice nerenovate.
După isprava asta am coborât spre cazare, în ideea să găsim un loc unde să halim ceva. Aici fiecare avea gusturi diferite, așa că am rămas iar doar cu colega. Am mai patrulat pe străzi, era deja după ora 22, dar lume era încă pe la terasele și localurile din centrul vechi. Fără să ne dăm seama am nimerit la misterioasele guguloaie - erau băile turcești. Și un pic mai încolo străluceau mozaicurile albastre ale moscheii pe care o văzusem de la fereastră.
La capătul periplului, într-o zonă mai întunecată un pic am dat de capăt. Râul provenea dintr-o ditamai cascada. La fel de ânaltă ca cea din grădina botanică. În realitate de vedea mai bine, în poză e un firișor verde vertical lângă o masă verde neregulată cu o umbră de gard. Masa neregulată era stânca. Firișorul era cascada înaltă, care în realitate se vedea alvurie ca o fantomă, nu verde. Dar na, poze, noapte, lumină...
Comentarii