Pe firul unui vis m-am dus, ca un păianjen, să înțeleg unele situații care mă fac să mă simt neplăcut din cele mai vechi timpuri, și răscoleau în mine niște sentimente foarte brusc și foarte distructiv.
Visul mi-a amintit de o situație din ultimii ani - îmi plăcea cineva, aveam o chestie afectivă, aparent măcar un pic reciprocă, nu voiam nici să mă gândesc la mai mult, că nu era singur, apoi altcineva, care nici ea nu era singură și care din vorbe spunea că nici nu-l prea plăcea de fapt, s-a făcut plăcută și ceva s-a întâmplat. Brusc el era peste tot unde era ea, îi făcea mereu pe plac, gesturi mici dar care denotau grijă specială... Ea le accepta, dar fără vreun tam-tam. Apoi părea că și ea începuse să-i caute prezența, parcă se înfiripat ceva, ceva ce era și nu era. Oricum, de cum apăruse ea, atenția lui și acea armonie, ce-o fi fost, n-a mai fost la fel, s-a sucit. A devenit ceva complicat. (între timp povestea lor, deși avea șanse să devină oficială pare să se fi terminat, dar asta nici nu contează)
Mai demult. O prietenie, camaraderie din vremuri grele, o prietenă bună. Ne spuneam toate nefericirile și îndoielile. Avusese o căsnicie fericită, cu prietenul ei de la 14 ani, dar de un timp ceva scârțâia, apoi a aflat că o înșeală. A urmat o perioadă de frământări și apoi divorțul. Apoi s-a decis să se bucure de viață, să facă tot ce nu făcea cât era cu el - sport, excursii, băieți, să aibă grijă de ea și să se simtă bine. Eram părtașă la toate trăirile astea, mă întristam sau mă bucuram pentru ea. Am decis o excursie montană - prima mea tentativă de a aduce oameni mișto împreună. Gașca mea a mers la o cabană și am mai adunat o altă gașcă de la job plus prieteni de-ai lor. Și ea. Ajungem, ne adunăm la masă. Ea, în culmea entuziasmului, se mută direct lângă cealaltă gașcă, unde ochise pe cineva și uită de existența mea. Complet.
Demult de tot. Eram foarte mică, înainte de școală. O vară când unchiu' era la Vatra Dornei, cu activitățile lui de geolog. A fost acolo toată vara, și și-a chemat soția cu copiii, după care și pe noi - pe bunicu', mama și io. Stăteam în gazdă la două-trei case distanță, în Dorna Arini. El era mai tot timpul pe teren, ajungea rar pe acasă. Noi, ca copiii, mișunam în toate părțile, ne împrieteniserăm și cu copiii gazdelor noastre și ne tot fâțâiam de la o casă la altă. Bunicu' era cu noi mai mereu. Vară-mea cea mică, Laura, tare lipicioasă (ea avea vreo trei ani și ceva, io vreo 5). Țin minte o fază, ea nu știu ce făcea sau ce zicea, în orice caz cred că îl îmbrățișa pe bunicu' și zicea ceva cu bunicuțul meu. La care eu, brusc și dur: e bunicul MEU! Asta a fost o fază publică, ține minte asta și mama, ținea minte și mătușă-mea. (Nu mai știu care dintre ele s-au apucat să ne explice că e bunicul nostru al amândurora, că nu e cazul să ne certăm pe el etc etc.)
Am ales special aceste trei episoade din viață - reprezentative, din timpuri diferite, cu persoane și situații diferit, dar care m-au făcut să mă simt în același fel.
Până nu demult, mă condamnam pentru asemenea sentimente, categorisite drept gelozie, deci nașpa. După visul care m-a făcut să îmi reamintesc de prima situație povestită m-am oprit din tentația de a mă autocondamna. Ok, deci simt asta. Mi-am amintit și de celelalte două situații. Bun, deci nu are legătură doar cu fragilitatea iubirii sau îndrăgostirii, nu e valabilă doar pentru sexul opus și nu are musai legătură cu sexul.
Care e constanta? Că există cineva cu care am o legătură afectivă, că intervine cineva și perturbă acea legătură sau vrea să o "fure", să și-o însușească. Iar eu rămân păgubașă.
Asta era logica din spatele geloziei mele. O logică foarte umană, o înțelegem cu toții. Nici măcar nu puteam să o condamn. Cât timp vedeam lucrurile așa, nu puteam să simt altceva, nu puteam să nu mă simt nedreptățită.
Și totuși... Deși mai uit, știu că nu e chiar așa.
Cum percepem brut iubirea (și prietenia e o formă de iubire): e ceva ce simțim față de cineva, iar dacă ceva sau altcineva intervine și persoana față ce care simțim noi ceva își "mută" afectivitatea spre altcineva, rămânem fără, și nu ne place, ne simțim deposedați de ceva valoros, ne simțim micșorați, ignorați, ne simțim rău.
Doar că... iubirea nu vine din exterior, nu vine de la altcineva (ce idee nebunească?!).
Iubirea e a noastră, e în noi, și câteodată se reflectă în cineva sau în ceva ce rezonează cu noi cumva. Ce vedem, ne place și ne fascinează este de fapt strălucirea iubirii noastre reflectată de altcineva - ca de-o oglindă.
Când acel cineva rezonează cu noi, primește iubirea și-o reflectă și abia atunci o vedem (o observăm) noi. Vedem doar o reflexie a strălucirii și ne atașăm de ea. Pentru că avem impresia că doar prin iubirea altcuiva ne justificăm și avem sens.
Nu ne vedem niciodată pe noi înșine așa cum suntem, îi vedem doar pe alții și ne comparăm cu ei - și întotdeauna unii sunt interesanți și am vrea să fim și noi "mai", deci suntem nemulțumiți de noi. Și nu ne cunoaștem pe noi înșine. Ne suntem străini. Și de asta nu ne înțelegem și nu ne iubim.
Dar reflexia noastră în alții o iubim. Și când acei alții se întorc spre alt punct, nu ne mai reflectă. Și nu mai vedem strălucirea. Ne găsim iar singuri în umbră și ne simțim pierduți. "Soarele" a dispărut, ce nenorocire!
Ceea ce nu ne dăm seama e că noi eram "soarele" care lumina, iar ce a dispărut e doar o reflexie. Iubirea nu a dispărut, ea a fost și este întotdeauna în noi, nu poate fi "furată" de nimeni. Ne-o furăm singuri, ignorând-o și căutând-o în palidele reflexii din alții. Iubirea a existat dintotdeauna, doar că noi nu știm unde e, amăgiți de reflexii.
Și așa moare gelozia. Pentru că nu mai are substanță. Dacă iubirea n-are cum să fie furată, pentru că nu e în exterior... nu are rost să te simți trădat(ă) sau rănit(ă) sau deposedat(ă) - pentru că tu EȘTI iubirea.
Comentarii