Tanti Valerica. O femeie în vârstă, mai de la țară, a fost ani de zile femeia de serviciu de la blocul meu. Apoi, pentru că era inconstantă și pentru că a venit un administrator căruia îi păsa ca treaba să se facă bine, n-a mai fost. Dar probabil tot femeie de serviciu la un alt bloc tot din cartier. Ochi negri scrutători și mereu un halat de muncă, din acela albastru. Cu vârsta a mai încărunțit - cât se vedea de sub baticul alvastru și el - și s-a cocoșat. Acum ceva timp văd că în spatele blocului unde o vedeam tot timpul au apărut o grămadă de sarsanale - mobilă, lucruri, o grămadă, ambalate în saci, în plastice. Și tanti de pază lângă ele. Apoi toate troacele s-au mutat de pe partea blocului pe partea cealaltă a drumului, lângă o casă ce găzduiește un service de electronice. Și tanti călare pe ele. Dat mai întunecată la față, nu-și ridica privirea din pământ. De curând am mai trecut pe acolo - tanti tot acolo, cu un halat de molton gros peste halatul ei albastru veșnic, peste sarsanale, moțăind la soare. M-am îngrijorat deja. Doar nu doarme afară?!. Ieri, pe recentul și drăguțul grup de fb al cartierului (Eu trăiesc într-un chibrit) aflu că tanti a noastră a fost evacuată din subsolul blocului unde locuia și acum stă în stradă, unde am văzut-o, pe mobilele ei vechi și împachetate în resturi de saci de plastic (care toate arată ca ceva de aruncat la gunoi). Oamenii au vorbit cu ea, unii o cunosc mai bine, poate ar putea găsi ceva de lucru și unde să stea, dar nu vrea sb nicio formă să renunțe la lucrurile ei. Agoniseala ei de o viață. Pentru ea, lucrurile respective (gunoaie, pentru noi ceilalți) sunt viața ei, identitatea ei, viața ei. Acel ceva care o deosebește de un homeless sau de un „om fără căpătâi”. Acel ceva care o face să simtă că e ceva, cineva, mai presus de alții mai amârâți. „Eu am” deci sunt cineva. Nu poate renunța exact la acel ceva care îi dă demnitate. E ca și cum ar renunța la viață. Așa că refuză ajutorul care ar putea-o scoate din stradă și acceptă doar ce îi permite să rămână cu bagajul ei. Șine cu dinții și cu ghearele de agoniseala ei, fără ele s-ar simți pierdută. În cîteva luni a îmbătrânit mai tare decât în zece ani, dar nu poate face altceva. Ce are și la ce ține o definește, asta îi dă identitatea. Ar fi pierdută fără ea. Mai bine în stradă, victimă a unei lumi crude și haine decât salvată, dar fără nimic al ei, fără identitate.
*
Toamnă. Frunze galbene, frunze verzi, frunze căzute. Înserarea se lasă repede și pe aripile ei fîlfâie zboruri de ciori și croncăneli discrete încă. Aerul rece și vântul mențin corpul alert. Gândurile macină iar eu încerc să la încetinesc curgerea nebină, să le opresc, ca să pot simți în liniște cum sunt, cum mă simt, ce simt. O fulgerare scurtă - fără gîndurile mele, fără tot ce îmi trece prin minte și toate cuștile identitare pe care mi le-am creat, și social, și individual, din interacțiunile cu ceilalți, din experiențe, dim modul cum m-am obișnuit să gândesc despre mine... fără toate astea.... aș putea fi orice. oricine. Deși aș fi tot eu, dar un alt eu, dar unul lipsit de bagaje și de poveri. Un eu liber? Ei na, cine-a mai pomenit așa ceva! Știe toată lumea, ești suma experiențelor și trăirilor tale, altfel nu ești. Și totuși, dacă toată lumea „știe” asta, nu înseamnă că e adevărat. Și înainte de Galileo toată lumea „știa” că Soarele se învârte în jurul Pământului.
În rarele momente de seninătate când „uit”ce am învățat că e adevărat, când nu contează trecutul, când suspend prezentul și-l izolez de trecut și de viitor și pot să ignor toate „adevărurile”personale și sociale și mă raportez doar la ce este, ce văd, ce simt, fără proiecții, atunci mă simt perfect. Doar atunci. Și nici nu am supărări, neliniști, frici, speranțe, nimic, Atunci sunt, sunt eu, un eu, și atât. Și nici măcar nu simt nevoia să mă separ, să ies în evidență, să orice. Atunci orice îmi vine ușor.
Bagaje, balast. Balast emoțional. Ghiuleaua legată de picior. Toate rănile, traumele, definițiile, clasificările, comparațiile. (A nu se confunda cu informațiile. Unele sunt construite de mintea noastră ca justificări sau explicații la ceva, ficțiuni pe care ne-am clădit lumea, imperiul homo sapiens. Altele sunt informații, date, chestiuni concrete, măsurabile.) Felul în care învățăm să gândim, să acționăm, să interacționăm, să fim - totul e un bagaj, „agoniseala de o viață” de care ne legăm, pe care n-o putem părăsi, care ne face prizonieri în lumea mizerabilă pe care noi înșine cu mintea noastră am creat-o. Niște gunoaie, în cele din urmă.
Câtă vreme mă raportez la ce-a fost în trecut, la ce am învățat, știu ce sunt, cine sunt, am aceleași standarde cu ceilalți, eu știu unde mă situez pe raft față de ceilalți, mai sus, mai jos, ei știu unde să mă plaseze, acceptăm cu toții același joc, aceleași reguli. suntem nefericiți, dar liniștiți că știm cine sunte și cât valorăm, chiar dacă ne revoltăm. Dacă ne dăm seama că toate astea sunt ficțiuni și reușim să nu ne mai raportăm la ele, ne bulversăm. Pe noi în primul rînd, și pe alții, care nu mai știu ce să creadă - ce-i cu ăsta/asta? e nebun? A luat-o razna. E dus/ă cu pluta.
Suntem liberi, dar nu mai avem la ce și la cine să ne raportăm. Pentru că pare că nimeni nu e în afara acestui sistem. Nu ne poate ajuta nimeni și nimic. Și totuși. Oare chiar nu avem la cine să ne raportăm? Ba da. Răspunsul e oarecum surprinzător. La noi înșine.
Eu mă raportez la mine însămi. Nu mai caut repere în exterior. În orice raportare la altcineva am simțit nefericire. Pentru că întotdeauna mă comparam cu altcineva, cu altceva și niciodată nu era bine, nu era destul de. M-am simțit inutilă, mică, nevrednică, nebăgată în seamă, nedemnă de a fi luată în seamă, vinovată, astea venind la pachet cu opusul lor atunci când mă simțeam bine, utilă, mare, vrednică, strălucitoare, demnă de atenție și iubire, mândră etc. Când bunăoară iubești pe cineva, dacă îți răspunde și te iubește, te simți minunat. Când nu, și te respinge, te simți îngrozitor, nedemn, inutil, nevrednic etc. Te simți anulat și anihilat. Și te lupți să nu fii așa, încerci să devii vrednic de atenție etc etc. Doar că reperul tău e independent, nu ai nicio putere asupra a ce face sau simte altcineva. E ca și cum reperul tău ar fi Fata Morgana.
Când te raportezi doar la ce simți, ce ești, ce faci, nu mai ai atâtea fluctuații, nu mai pendulezi atât de tare între paradis și abis. Ești mai limpede, mai lucid(ă) iar emoțiile, pentru că ai timp să te ocupi de ele și să încerci să le înțelegi devin mai ușor de citit și poate de îmblânzit... Ăncepi să înțelegi că nu ești dușmanul tău, că nu e nevoie să te lupți cu tine ca să ceva, ci că poți de fapt colabora cu tine... că ești prietenul tău cel mai bun...ignorat atâta amar de timp. Îți dai seama cât te-ai nedreptățit. Și începi să te echilibrezi.
Comentarii