Dintre gândurile care au stat mult la decantat, multă vreme în stare latentă acum, în trenul ce ne duce spre mare noi, 6 gagici (acțiunea răpirea miresicii), în confortul locului de la clasa I (zici să ești într-un salon, nu în tren), apucându-mă să citesc cartea cadou de la Oana "Cu ultima suflare", m-a apucat brusc cheful să disec în scris ideea de a trăi ancorat doar în prezent.
Conceptul de a trăi în prezent l-am întâlnit, cred, de multe ori până să îl bag în seamă, și încă și mai complicat a fost până să înțeleg și apoi să și simt cum e să nu trăiești nici în trecut, nici în viitor. Și totuși, e atât de simplu. Doar eterna raportare la fapte, sentimente, întâmplări din trecut e greu de tras pe linie moartă. Și la fel de greu e să nu îți faci griji pentru ce va fi, să nu te aștepți la ceva anume, să nu ții morțiș să faci sau să ai parte de ceva.
Abia când ajungi să lași în plan secund toate astea și te concentrezi doar pe ce se întâmplă, ce simți și gândești acum, când nu mai ești legat nici de trecut, nici de așteptări de viitor, abia atunci te simți brusc ușurat, liber, neobligat să fac ceva, orice. Orice în afară de ce vrei și ai chef și ți se pare potrivit în acest moment. O senzație foarte interesantă. Nu îți mai pasă de ce ar putea zice alții, de ce fac alții, de ce se așteaptă alții să faci sau să zici tu...
Știu că sună ciudat. Pentru că toți facem altfel. Toți ne raportăm la ce a fost, la ce vrem să fie, toți vrem deseori ca prezentul să treacă mai repede ca să ajungem la weekend, la un eveniment anume, la vacanță, la concediu... Dar de fapt, singurul lucru care există și în care existăm e clipa prezentă, aceast continuum.
Trecutul nu mai există decât în amintirea noastră. Trecutul e dus, e mort, nu mai există cu adevărat. O mașină din trecut nu te poate lovi în prezent, ca să dau un exemplu prost. Asta cu mașina care te lovește se poate întâmpla doar acum, dacă nu ești pe fază să te ferești. Da, amintirea unui accident te poate bântui, dar sigur nu te ajută în niciun fel. E doar o povară.
Viitorul? Chiar dacă putem face sau facem proiecții pentru viitor, ese se pot îndeplini sau nu. Viața e imprevizibilă și nu o poți ține sub control, oricât ai încerca. Și ca să nu te frustrezi e mai bine să nici nu încerci să faci mari proiecții de viitor. Oricând se poate întâmpla orice, și în rău, și în bine.
Cum ziceam, când am băgat în seamă ideea asta de a trăi fiecare clipă ca pe ceva nou, fără trecut, fără viitor, m-am uitat chiorâș la ea, cu suspiciune. Da' ce, am Alzheimer sau demență senilă sau ce, cum să uit așa tot ce a fost, tot ce sunt? Abia acum percep nuanță subtilă a ce anume nu e de ținut minte și ce e. Dar să mor io dacă pot să explic în cuvinte. Pentru că a simți e totdeauna diferit de a pune în cuvinte și a explica. A simți vibrează doar cu a simți, nu cu a explica. Adică oricât încerci să clarifici rațional un sentiment, cu cât încerci mai mult, cu atât devine mai neclar, cu atât fuge și se ascunde înțelegerii raționale. Până nu ți se întâmplă să simți, nu înțelegi cu adevărat. Interesantă treaba asta cu aceste moduri total diferite de a cunoaște ceva. Cunoaștere rațională versus cunoaștere prin a simți. De fapt nu sunt antagonice, ci complementare, nici una nu se poate substitui celeilalte.
Conceptul de a trăi în prezent l-am întâlnit, cred, de multe ori până să îl bag în seamă, și încă și mai complicat a fost până să înțeleg și apoi să și simt cum e să nu trăiești nici în trecut, nici în viitor. Și totuși, e atât de simplu. Doar eterna raportare la fapte, sentimente, întâmplări din trecut e greu de tras pe linie moartă. Și la fel de greu e să nu îți faci griji pentru ce va fi, să nu te aștepți la ceva anume, să nu ții morțiș să faci sau să ai parte de ceva.
Abia când ajungi să lași în plan secund toate astea și te concentrezi doar pe ce se întâmplă, ce simți și gândești acum, când nu mai ești legat nici de trecut, nici de așteptări de viitor, abia atunci te simți brusc ușurat, liber, neobligat să fac ceva, orice. Orice în afară de ce vrei și ai chef și ți se pare potrivit în acest moment. O senzație foarte interesantă. Nu îți mai pasă de ce ar putea zice alții, de ce fac alții, de ce se așteaptă alții să faci sau să zici tu...
Știu că sună ciudat. Pentru că toți facem altfel. Toți ne raportăm la ce a fost, la ce vrem să fie, toți vrem deseori ca prezentul să treacă mai repede ca să ajungem la weekend, la un eveniment anume, la vacanță, la concediu... Dar de fapt, singurul lucru care există și în care existăm e clipa prezentă, aceast continuum.
Trecutul nu mai există decât în amintirea noastră. Trecutul e dus, e mort, nu mai există cu adevărat. O mașină din trecut nu te poate lovi în prezent, ca să dau un exemplu prost. Asta cu mașina care te lovește se poate întâmpla doar acum, dacă nu ești pe fază să te ferești. Da, amintirea unui accident te poate bântui, dar sigur nu te ajută în niciun fel. E doar o povară.
Viitorul? Chiar dacă putem face sau facem proiecții pentru viitor, ese se pot îndeplini sau nu. Viața e imprevizibilă și nu o poți ține sub control, oricât ai încerca. Și ca să nu te frustrezi e mai bine să nici nu încerci să faci mari proiecții de viitor. Oricând se poate întâmpla orice, și în rău, și în bine.
Cum ziceam, când am băgat în seamă ideea asta de a trăi fiecare clipă ca pe ceva nou, fără trecut, fără viitor, m-am uitat chiorâș la ea, cu suspiciune. Da' ce, am Alzheimer sau demență senilă sau ce, cum să uit așa tot ce a fost, tot ce sunt? Abia acum percep nuanță subtilă a ce anume nu e de ținut minte și ce e. Dar să mor io dacă pot să explic în cuvinte. Pentru că a simți e totdeauna diferit de a pune în cuvinte și a explica. A simți vibrează doar cu a simți, nu cu a explica. Adică oricât încerci să clarifici rațional un sentiment, cu cât încerci mai mult, cu atât devine mai neclar, cu atât fuge și se ascunde înțelegerii raționale. Până nu ți se întâmplă să simți, nu înțelegi cu adevărat. Interesantă treaba asta cu aceste moduri total diferite de a cunoaște ceva. Cunoaștere rațională versus cunoaștere prin a simți. De fapt nu sunt antagonice, ci complementare, nici una nu se poate substitui celeilalte.
Comentarii