micutze aberatzii

Am avut un weekend mai dinamic, sort of, dar nu foarte. Sâmbătă, conform celor stabilite cu mult înainte, ne-am văzut în gară cu Cristina și Maria & kids (Maria mică și David) pentru o călătorie cu trenul (regiotrans) până la Sinaia, apoi plimbăreală prin Sinaia, o telegondolă, cotă, un prânz apoi iar tren spre casă. Am fost plăcut impresionată de trenul regiotrans - nu am nimic de obiectat în afară de viteza de deplasare, deh, de tren personal.Iar la întoarcere ne-am copt de la atâta căldură câtă au băgat. Am ajuns pe peronul de la Sinaia pe la 11:20. Nu foarte frig, cer acoperit și un pic de vânt. O pornirăm în sus, prin parc, către mănăstirea Sinaia. Am găsit castane fără număr, copii au fost fericiți, au făcut concurs de adunat castane... Apoi o luarăm în sus pe străduțe către telegondolă. Cum Cristina își printase harta Sinaia mare și frumoasă dar o uitase la birou... am luat-o mai la ghici, mai la amintire. Și am urcat, am urcat, copiii...

Legat și de postarea anterioară... Disonanța timpurilor. Senzația ciudată că tu stai pe loc, sau te miști într-un ritm cu încetinitorul, iar în jurul tău lumea, toți oamenii gonesc nebunește, se construiesc și se dărâmă imperii, iar tu abia reușești să caști gura și să vezi ce se tot schimbă primprejur. Contrariul stării când lumea în jur staționează iar tu parcă ești într-o goană dementă. Ambele situații sunt stranii. Neconcordanța timpurilor. Probabil ca în gramatică. Și? Ce-i de făcut? Păi nimic. Să-ți trăiești timpul tău propriu și personal, că de fapt doar pe ăla îl ai. Ori că se târăște ca melcul ori că intră în viteză warp, ăla e. Reperele exterioare se schimbă, la fel și cele interioare, până la urmă... O vorbă înțeleaptă ce nu îmi aparține: „Singurul lucru care nu se schimbă în viaţă este că totul se schimbă”. Aș sta undeva în vârf de munte să mă uit doar cu binoclul dacă vreau să văd oamenii și să mă amuz de mișunarea lor nebunească. Sigur, idei tâmpite. Dar unde dacă nu ai...

Când e caldă, însorită și colorată, toamna e o minunăție. Nici gând de depresii ori gânduri negre. Dar când o apucă ploile, frigul și cenușiul până la oase... e cu totul altă treabă. Octombrie ăsta a venit cu mai multe zile întunecate, ploioase și reci. Separate doar de câteva zile frumoase. Iar de weekendul trecut, după nunta Cătălinei cu Vali, gripo-răceala care mă lăsase în pace vreo săptămână, s-a revigorat și m-a blegit. Găuri în buget cât China după nuntă, plantari și Nisa. Și culmea, mizeriile alea de plantari au fost cei mai scumpi. Și, morții măsii, după ce că au costat enorm, cu ei nu încap decât într-o singură pereche de pantofi! Îmi vine să mă bat singură. Trecând peste toate aceste bucurii de toamnă, și pentru că de-o vreme n-am mai călătorit, m-am aruncat la bilete la Festivalul național de teatru ( Livada cu vișini jucată de ruși și un balet, Fresca, dansat de o companie franceză )... și pândesc drumețiile low cost. Nu am chef de nimic, dar pe măsură ce gripo-v...

Au fost primele zile reci și ploioase de toamna asta. Când a plouat continuu rece și antipatic nu m-a îmbiat ideea preumblării. Dar când ploile ba cerneau, ba stăteau m-a apucat așa un dor de ducă... Și gândit și făcut. Adică am ieșit de la muncă, am văzut că vremea e oarecum acceptabilă și mi-am zis ia hai să o iau pe jos până la Romană. Și am luat-o frumușel pe străduțe. Cer plumburiu amenințător dar nu foarte, frunze galbene căzute pe trotuarul umed, miros de toamnă. M-a îmbiat la mers mai departe. Prin Căderea Bastiliei am ajuns la Iancu de Hunedoara și de acolo pe Roma. Am văzut cu ochii mei că într-adevăr Administrația Finanțelor sector 1 nu mai era acolo - citisem că cică pentru consolidare. Aș! nu era nicio urmă de lucrări începute. Doar o clădire goală și neumblată. Am trecut apoi pe Londra, apoi... pe alte străduțe așa, la ia să vedem ce-i pe-aici, nu mai știu exact care-or fi fost ba la stânga, ba la dreapta etc, cert e ca la un moment dat am simțit că revin în lumea cunoscu...