BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

sâmbătă, 7 februarie 2015

Schimbarea modificării sau caruselul pentru șoricel

Săptămână grea. Mult stres, din nou senzația de ia un munte-n spinare și cară-l, o alergie misterioassă la nu se știe ce, ochi umflați, nemulțumire, nervi, într-o zi ămi venea să bat pe toată lumea... pe scurt nimic nou. It was lost but it's all coming back to me now. Aceleași oarecum gânduri de acum un an cam tot prin perioada asta. Mă rog, acum n-o să mai am revelații, lucrurile sunt cristal clear, enervant e că sunt fix în același loc, în aceeași situație, cu aceeași senzație de irosire.
O fi bun rahatul ăsta de mercur retrograd că te face să te gândești iar și iar la ce nu funcționează și de ce nu funcționează. Soluții nu îți dă, că deh, pe alea trebuie să le găsești singur.

O scenă plină de păpuși care joacă fiecare într-o piesă necunoscută, diferită de a celorlalte. totul e o enigmă enigmatică. Ne tot învîrtin ca șoarecii ăn rotița-cișcă, iluzionându-ne că mergem înainte. Din când în când, uneia din păpuși îi mai cade sau îi mai crapă masca și mai întrezărești și altceva dincolo de rol... apoi se repară defecțiunea și teatrul de păpuși merge mai departe, cu păpuși, cu șoricei, cu carnaval, lumini strălucitoare care te orbesc și îți abat atenția de la jeg, de la scorojeli, de la crăpături, de la gândacii care colcăie prin culise, de la vopseaua groasă dată cu bidineaua ca să acopere putreziciunea... Da sunt într-o pasă morbidă, poate, dar... întotdeauna în spatele strălucirii există o umbră, niște culise...
Oameni. of, oamenii mă uimesc încontinuu... uneori reușesc să fie admirabili, alteori atât de... mici... atâtea extreme, atâta dezechilibru... o pendulare perpetuă între extreme, e drept că lumea întreagă pendulând care încotră uneori vezi o latură a cuiva, alteori alta... Și azi poate că cineva îți pare o persoană minunată, iar mâine face sau spune ceva care te face să vezi o parte ingrată, rece sau absolut indiferentă...
Jonglez cu propriile-mi sentimente, cu mâinile amărăciunii, jonglez cu cărți, cu sorți, cu iluzii, cu cuvinte și țes o perdea prin care, dacă te uiți, vezi adevărata față a lucrurilor, dar îți perzi ochii, care se amestecă în țesătură, te deșiri și devii model pe perdea, iar adevărul se întregește, dar cine să îl mai vadă, poate eu, care nu mai sunt decât o țesătură, o rețea de fire fractale multiplicându-se și complicându-se la infinit, modele complicate, tot ce văd ce simt, ce gândesc înflorește pe perdea, devenind în același timp evident și invizibil, vorbe, gânduri, fapte, oameni, lumi, bacterii, particule nebune sau raționale în nebunia lor aparentă... să fii uman înseamnă a vedea suferința lumii, și este atât de multă suferință! este copleșitoare, ca un ocean... și suferința și nebunia sunt surori... fie că vorbim de nebunie ca alienare mintală, fie că ne gândim la „nebunie“ la modalitățile superficiale prin care căutăm să scăpăm de suferință aruncându-ne în altceva, ca să uităm, să ignorăm, să nu mai vedem, să să nu mai avem când să ne mai gândim.
Cert e că, făcând mereu același lucru și obținând mereu același rezultat... e o nebunie să crezi că, dacă continui să faci același lucru, ceva se va schimba. Și, dincolo de perdeaua invizibilă țesută din propriul meu eu, văd că n-am nicio ieșire. dacă nu fac ceva. și normal că mă simt cu sufletul greu, amar și nelalocul lui.
Mai devreme m-a întrisat și mai mult o nouă veste de la Elena... Iar mai înainte, alte mici amănunte în cadrul ieșirii cu fetele... Până la urmă, fiecare, dincolo de tot și toate, este singur. Întrebarea pe care m-o pun... oare cum să găsești proporția echilibrată între a-ți urma numai propriul interes, și compromisul pentru a urma interesul comun (deci care nu e doar al tău, ci al mai multora, de la +1 în sus). Uneori simt că pur și simplu, pacă optând pentru interesul comun la un moment dat, sunt parcă păcălită. Adică parcă las de la mine ca să fie bine, iar apoi, când ceilalți își văd de ale lor, optând pentru interesul personal ăn defavoarea celui comun... mă simt nașpa. Și nu îmi place nici cum mă simt, nici ce simt pentru ceilalți. Și asta mă duce iar la gândul inițial: prproil intres individual versus interesul colectiv - o ecuație cu multe necunoscute. Egoist vorbind, clar, propriul interes contează și primează. Dar, lărgind puțin vederea, nu se poate să nu lași niciodată de la tine, să faci numai ce ai chef și să te aștepți să fii o persoană foarte iubită, apreciată sau căutată de ceilalți. Deși uneori am mai văzut cazuri, la care funcționa chestia asta, dși, ce-i drept, nu la nesfârșit.

0 comentarii:

Related Posts with Thumbnails