Alergam cu ochii la cerul amenințător. Alergam prin mirosul de tei omniprezent, omnipotent. Și, ca o nebună, mă îndreptam taman către locul de unde se revărsau norii. Lumina devenea tot mai piezișă, mai galben-portocalie, mai neliniștitoare. Norii se umflau din ce în ce, mai groși, mai amenințători, pe alocuri aveau irizații portocaliu-rozalii, deși tronau în partea opusă zonei unde dădea să se ascundă soarele. Din spate, urale, pe stadionul de rugby de la Arcul de Triumf începea un meci. Am coborât spre lac, unde m-au întâmpinat niște tunete și câte un fulger. Abia acum am văzut castelul de nori care urmărea soarele, tras de bidivii vântoși. Lacul se frământa neliniștit, se zbuciuma în vălurele multicolore, sălciile dădeau din plete, făceau temenele în toate părțile. Am alergat spre nori, mergeam fix spre centrul tunetelor. Mirosul de tei îmbătător aurea tot, oameni, lac, nori, soare, câini, porumbei, vrăbii, bănci, biciclete. La um moment dat am decis că mai bine mă refugiez la metrou înainte să mă prindă ploaia în plină goană prin mijlocul parcului, așa c-am mers exact pe traseul crosului de duminică și-am ieșit la metrou, cu norii aproape bătându-mi pe umărul stâng și șoptindu-mi cu tunete joase run, forrest, run! Am prins însă ploaia de-un picior la ieșirea din metrou.
Na, și când te gândești că-n metrou mă gândeam că de-o vreme cuvintele s-au ascuns în idei, ideile în scoici, scoicile în pietre iar eu mă tot învârt fără idei și fără cuvinte într-un pustiu arid, fără apus sau răsărit, fără zi sau noapte, fără să am o țintă sau vreun rost. Iacătă c-au ieșit nu știu de unde niște cuvinte și s-au înșirat aici ca mărgelele pe ață. Cert e ca sunt într-o secetă cumplită, îmi prinde bine câte o ploaie pe spinare, pare-se.
acum, dacă tot m-am pornit, să las mai jos și ce-ncepusem a scrie mai devreme, before alergarea de seara:
Aseară, cum terminam de corectat catalogul de arcuri şi începuse furtuna, mă gândeam ce bine că nu-s afară. Mai târziu, zgomotul ploii. Şi mă gândeam la o lume lacustră, o lume a apelor. Unde plouă mereu, o ploaie caldă, de vară, mai puternică, mai slabă, iar când nu plouă, aburii se ridică şi devin nori din care plouă, totul e umed, aerul e apos. O lume luxuriantă, multă verdeaţă dezlănţuită cotropind pământul, sau apa. Cumva ca nuferii de pe lacul din parcul Circului. Cu miros de tei atât de puternic de-ai putea să-l și bei, să-l pipăi și să urli: este! Lume de ape... Microcosmos acvatic. Câte mii, milioane de microorganisme și chestii uni-multi sau pluri- celulare, apoi chestii mai măricele, iar mii și sute... O forfotă micro-macro incredibilă.
Fără nicio legătură. Poveste fără sfârşit, de Michael Ende. Fantazia. Îmi place la nebunie.
Comentarii