BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

marți, 28 februarie 2012

Timp

Când mă-ntreabă cineva "ce-ai mai făcut" nu-mi vine nimic in minte, doar răspunsul standard, bine, ca de obicei, nimic deosebit. Și totuși, dacă stau să mă gândesc, acest timp e populat de tot felul de mici întâmplări, mici peripeții, mici stresuri, neliniști, tristeți, gânduri cu miile. Dar nimic extraordinar de povestit. Și totuși. Pe marginea fiecărui gând s-ar putea însăila poate un mic eseu. Fiecare întâmplare mică poate deveni interesantă, depinde cum e povestită. Când faptele sunt mici, valoare le poate fi adăugată prin punere în context și țesătura de comentarii și gânduri înlănțuite ale povestitorului. Cum face, să zicem, Saramago (că tot îl citesc în perioada asta). Poate cândva voi îndrăzni să scriu și eu așa. Deocamdată nu-s în stare.
Cassia, shikakai, amla și alte asemenea - caut să mențin direcția pe care am luat-o de ceva vreme, adică să folosesc, pe cât posibil, lucruri cât mai naturale. Mi s-a mai pus o pată, să-mi iau și un mojar de piatră - e mult mai bun pentru măcinat chestii tari față de cel de lemn, pe care oricum l-am promis Mirelei ca amintire de la Alex. Între timp (că propoziția anterioară am scris-o joi, iar de reluat am reluat azi, marți) am cumpărat și mult-visatul mojar de granit. Veri gud!
Iar sâmbătă-duminică am fost iarăși cu gașca la munte... Am mers la cabana Ciucaș. Ideea era să fie aproape, la cabană să se ajungă relativ ușor iar de-acolo să putem face trasee. Dar, ca de obicei, socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg... În zona Cheia ploua. Și încă foarte intens. Din fericire, până am ajuns la locul de unde se făcea drumul către cabană s-a rărit bine de tot ploaia. Am lăsat mașinile la începutul drumului și-am pornit-o la pas pe drumul forestier. Pornise și un vânt de mai mare dragul, noroc că nu ne ajungea decât rareori, prin vârfuri vântul viu vuia... Pe măsură ce urcam pantele drumului ceața și-un fel de burniță ne însoțeau. A durat vreo două ore urcușul. Peisajul era de iarnă, de basm, brazi cocoșați de zăpadă, stratul de omăt gros peste tot... Către platou, drumul era săpat în zăpada de un stat de om. Ajunși acolo, ne-a surprins o priveliște aparte: un brad scheletic bătut în mii de piroane de gheață, printre cețurile care pentru moment se despărțiseră cât să vedem la vreo 20 de metri, pe fundalul norilor cenușii. Apoi ceața s-a lipit iar într-un perete lăptos, ne-a înconjurat, fulgii alungați cu sălbăticie de văntul ascuțit ne șfichiuiau obrajii, abia puteai vedea drumul. Am ajuns și la cabană, care abia de se zărea prin ceață.
În condițiile date n-am mai făcut niciun traseu, unii au încercat, dar, nevăzănd nici la 3 metri în jur s-au lăsat păgubași. Stăteam în sala de mese, afară era urgie, iar ceața ne izola, eram ca pe-o corabie pe marea lăptoasă din afara lumii. Ce pot să zic, a fost frumos, cu mici excepții.

Dar revenind la tematica de început... timpul. Timpul, un animal ciudat. Animal - ne-animal. Viu și neviu. Pretutindeni și nicăieri. concret și impalpabil. Lent dar comprimabil la infinit, alert dar deșirându-se în miliarde de fire ale clipelor. Stabil, imuabil și într-o clipă întorcând pe dos un univers. Timp al cețurilor vii, care, după voia lor proprie, adaugă mister sau topesc măști agreabile, lăsând la vedere chipuri ascunse, nebănuite, înfricoșătoare. Măști și chipuri purtate de cețuri prin timp, revelându-se, acunzându-se, dupa voia ceții. Ciudată e ceața, cum poate ea voala sau dimpotrivă, devoala, ascunde sau dezvălui...


0 comentarii:

Related Posts with Thumbnails