citeam pe niste bloguri descoperite recent, prin intermediul blogurilor prietenilor de gasca, trairi si atitudini legate de Paste. am vrut sa scriu un comentariu pe unul dintre acele bloguri, dar mi-am dat seama c-ar fi cam lung. asa ca mai bine ma desfasor aici, in ograda mea.
am de cativa ani un sentiment ciudat legat de sarbatorile religioase. e legat de contradictia flagranta intre ce fac, spun si gandesc oamenii in viata de zi cu zi, si ce fac/spun/gandesc de sarbatorile religioase.
bunaoara esti o canalie, un ticalos, sau o javra, adica o persoana careia pur si simplu ii face placere sa faca rau, sau sa vorbeasca de rau, sau care nu se gandeste decat la sine (bani, mancare, averi, sex), si brrrusc, de Paste, sau de Craciun, tine post (eventual), se duce la biserica sa se impartaseasca (eventual) si se duce sa ia lumina (musai). si chiar se crede purificat/a si un om mai bun. iar apoi o ia de la capat. oricum, si daca tine post, e doar de forma, ca naravurile "bune" nu si le uita. si e plin de astfel de oameni "credinciosi". pe care daca ii iei la bani marunti, nu stiu exact in ce sau de ce cred (pentru ca asa trebuie / pentru ca asa se face, etc). o masa de pseudocredinciosi. de superficiali. daca ar veni iar ceva gen comunism, iar credinta nu ar mai fi "la moda", sigur mai mult de jumatate ar deveni atei declarati (si oricum n-ar sti ce e aia ateu).
Ziceam ca, de cativa ani, am un sentiment ciudat de sarbatori. da, am fost la biserici diferite, de paste. si n-am putut simti decat... nimic. foiala, agitatie, multi care trancaneau vrute si nevrute, aglomeratie, cantari falsate de preoti fara voce si parca fara chef. toate astea m-au impiedicat sa ma bucur. ma bucuram ca eram cu prietenii mei, ca biserica/schitul/manastirea erau frumoase... si atat.
si alta data, mai demult, candva dupa revolutie, dar nu foarte demult, nu mai stiu din pacate exact cand, pastele a avut sens. nu stiu ce a fost in anul ala, dar cand s-a cantat la unison "hristos a inviat din morti" m-am cutremurat, nu pot descrie, pot doar spune ca atunci toata treaba a avut sens. la fel, in unele biserici intru si nu-mi spun nimic. frumos, varuit, pictat, arhitectura frumoasa - nada. dar altele nu ma pot lasa indiferenta, parca au un ceva anume, rezonez cu ele, imi transmit ceva.
am o credinta nu prea conforma cu dogmele. Nu cred intr-un dumnezeu ca un mosneag care sta mereu cu ochiul pe noi, pandind ce facem si ce gandim fiecare dintre noi, nu cred intr-un dumnezeu razbunator si plin de contradictii, nu cred intr-un dumnezeu big brother. Cred insa in ceva, numibil oricum, dumnezeu, forta, tot... ceva care e permanent peste tot, in noi, in afara noastra, un fel de... iubire? de armonie, de intelegere, de pace. credinta religioasa, in esenta ei (nu in amanunte si in dogma), nu se contrazice cu aceasta credinta a mea. pentru ca, parere proprie, in esenta, credintele vorbesc despre uniune, unitate, armonie si echilibru. restul - cruciade, maceluri, pogromuri, inchizitii, razboaie, dorinte de putere, de dominatie si de avere, divizare, neintelegeri si ura - sunt pacatele care distrug, incet si sigur, credinta. daca vezi ca cei ce "slujesc" si striga credinta in gura mare o distrug, o batjocoresc si-i prostesc pe altii cu idei de tip fa se spune popa, nu ce face popa, cum sa-i mai crezi?! si mai e si tactica pedeapsa/recompensa... daca asculti poruncile, daca esti bun, daca tii post si mai ales daca-i asculti pe slujbasii bisericii, esti iertat/mantuit/hop in rai cu tine, iar daca nu faci astea... vei fi pedepsit vesnic/in iad cu tine! primitiv... daca omului nu i-ar fi frica de iad, carevasazica, ar face numai rele... dar asa nu, cica. om cu frica lui dumnezeu... (in plus, asta explica si comportamentul celor care-s credinciosi de fatada - io, x, nu prea stau sa ma gandesc la dumnezeu si alte alea in viata de zi cu zi... asa ca beau, fumez ca porcul/scroafa, fac sex cu cine si unde apuc, barfesc pe toata lumea, bag intrigi la greu, invidiez pe toti cei mai bine-situati ca mine, ii dispretuiesc pe cei mai nevoiasi, ii storc de bani pe toti cu care am de-a face fara sa ma gandesc la urmari, vand porcarii fraierilor, nu-mi pasa ca poluez, ca distrug, ca in urma mea ramane doar praf.... Daaaar, de paste sau de craciun ma "smeresc" adica tin oarece post, ma duc la biserica, aprind o lumanare, asa, just in case, ca daca totusi exista dumnezeu sa zic ca mi-am facut datoria, ca m-am spalat de pacate, cumva sa-l pacalesc si pe ala - asta nu mi se pare o alegere responsabila. daca fac ceva de frica... sau asa, ca sa fie, acolo, ca ce-mi poate strica... ce alegere mai e si aia?
in plus, cunosc oameni care-s convinsi ca dupa moarte nu mai e nimic. nici rai nici iad, nimic. end. si cu toate astea, sunt niste oameni de toata isprava, cu suflet mare, buni si inimosi. fara frica de ce-i "dupa".
eu cred ca ce naste din frica nu e autentic. e ceva impus. nu e ceva asumat. in ultima instanta, e deghizat sub multe masti, argumente, autoaparari, si e fals.
da, e cam greu sa definesc in ce cred, e mai simplu sa exclud acele chestii in care nu cred... totusi incerc sa schitez cate ceva, chiar daca poate e ambiguu, neterminat, confuz... cred in armonie, in interdependenta, cred ca, undeva, cumva, noi toti depindem unii de altii, ca lumea asta va fi mai buna si va evolua atunci cand vom inceta sa ne mai uram si sa ne tratam unii pe altii ca pe niste dusmani, cred in iubire, in toate sensurile cuvantului, cred in mine, cred in ceva care face lucrurile sa se intample chiar si atunci cand nu exista decat o sansa de 0,1 la 1 miliard ca acel lucru sa se intample, cred in superioritatea sentimentelor pozitive, cred ca toate au un sens, pana la urma, daca stii sa privesti, in ciuda haosului aparent. cred ca oamenii pot fi buni, cred ca ar fi mai fericiti daca nu le-ar fi frica de x chestii.
"dumnezeu" e doar o denumire. ce inseamna, insa... pentru mine ar fi suma lucrurilor in care cred.. poate chiar mai mult de-atat, nu stiu exact.
ce-am spus aici e doar parerea mea proprie si personala. fiecare are dreptul sa creada cum vrea si in ce vrea, sau sa nu creada, sau sa nege ce doreste. fiecare incearca sa isi gaseasca repere proprii, si de asta gasesc ca e important sa fim toleranti, sa ne intelegem unii pe altii. pentru ca asa ne putem imbogati gandirea, asa putem asculta argumentele celorlalti, ii putem intelege mai bine, fara a-i privi cu ostilitate. de asta nu iubesc dogma si extremismul... pentru ca ele nu tolereaza alte idei sau pareri - esti de acord cu mine sau esti dusman. asta nu mi se pare ceva bun. cu cat orizontul personal se ingusteaza, devine mai mic, si mai de neclintit. si mai intolerant...
Comentarii