micutze aberatzii

Tot din garnitura viselor bizare mai am câteva din ultima perioadă. Unul, de vreo săptămână sau un pic mai mult, era cumva dintre visele pe care mi le explic prin teama mea că o să moară mama. Am mai avut unele similare de-a lungul vremii. Ăsta de-acu era că eram undeva pe la intersecția de la AFI , eu nu știu unde mă duceam, iar mama voia să ia un mijloc de transport spre altă direcție. Era noapte.  Vine un tramvai. Mama fuge spre stație, dar nu mai știu, ori era alt tramvai, ori se retrăgea, nu era bun. Apoi vine un autobuz. Stația era un pic mai departe, dar pe partea mea, în spate, adică cumva peste intersecție. Autobuzul se oprise în stație. Maică-mea alergă spre el. Se tot îndepărta, era multă lume care urca sau cobora. A ajuns la ușă, ba chiar la ușă din mijloc sau spate. Unde mi s-a părut că s-au oprit și s-a împiedicat, a căzut. Și nu era singura. Am alergat s-o ajut, să văd ce a pățit. M-am apropiat și cum mă apropiam am văzut că erau vreo două gropi pline de ...

 Am din când în când vise. Adică unele pe care le și țin minte și care sunt tare bizare. Uneori pricep ce-mi zic, alteori rămân mască și nu înțeleg nimic, le întorc pe toate părțile și nimic. Ăsta despre care scriu e destul de recent și cred că e evident ce spune. Prima parte mi s-a cam șters, era ceva gen film polițist sau mă rog, pe-acolo, era un cineva care se străduia să deschidă un caz împotriva altcuiva care îi făcuse mult rău, parcă era vorba de hărțuire, nu-s sigură. Țin minte doar un flash când respectivul îmi arată un dosar cu ștampilă pe el și se și ne bucurăm că ura, ce bine, netrebnicul va fi condamnat, ajunge la pușcărie și primește ce merită. Apoi alt flash, imagine din celulă (?) unde individul, hărțuitorul este luat în primire de comitetul de întâmpinare. Aici gândeam perfect, acum hărțuitorul primește ce merită, o să vadă și el cum e să fii hărțuit. Era un șef și câțiva executanți. Șeful decide că ăla e un gunoi și că vor să scape de el. Ăla face la început pe coc...

Într-o sâmbătă oarecare cu prognoză dubioasă, o drumeție. Una dintre multele de anul ăsta. Am plecat din București pe întuneric, noapte încă, ploaie care s-a schimbat în fulgi, apoi în drum spre Timișu de Jos diverse cețuri și ploi, iar după Sinaia - norii s-au mai ridicat, cât să vedem împrejur. Pornind urcușul prin pădure spre Tamina, de la o pădure ușor pudrată dar mohorâtă am dat de tot mai mult alb, până am intrat în tărâmul basmelor. Un vis alb, nici nu conta că cerul era gri.  Și, pentru că eram într-un basm, după colț dintre nori, a început să ne facă cu ochiul soarele, jucăuș. Basm cu zăpadă ca-n povești și soare. Prima zăpadă ultra proaspătă de anul ăsta (ninsese peste noapte). Apoi minunile s-au ținut lanț, că doar eram într-o poveste.  După ce-am urcat prin canion am început urcușul prin nămeți spre Piatra Mare, ca direcție. Pe urcușul ăsta prin zăpadă până la genunchi cerul, soarele, pădurea și muntele s-au jucat cu noi de-a v-ați ascunselea. Soarele era sus, lumi...