Când se presupune că trebuie (de ce trebuie?!) să fii undeva și să faci ceva (sau să freci menta, dar să fii pe-acolo just în case) dar tu știi că o oră-două n-are nimeni nicio treabă cu tine, de fapt... și ieși (ilegal) pe-afară, să mergi sau să alergi prin frunze, să te bucuri de soare, cer, nori, culori, vânt, de toamnă, de mirosul de frunze arse sau doar căzute... Neprețuite.
Momente furate rutinei, plictiselii și "obligațiilor" absurde. Momente câștigate pentru viață, pentru suflețel... pentru starea de bine.
Azi, în timp ce alergam și mă îmbătam cu frumusețea dimineții de toamnă am avut senzația că ceva s-a schimbat, lumea s-a schimbat, că lucrurile s-au așezat la locul lor, că totul e cum trebuie să fie - sau, de fapt, că am intrat eu în starea în care să le văd așa, pentru că ele au fost mereu cum trebuie.
Iar schimbarea e inevitabilă, totul se poate întâmpla/schimba incredibil într-o clipă sau într-un timp extrem de scurt (cum a fost cu pandemia, la început!). Schimbarea înseamnă să îți menții echilibrul ca un organism viu în timp ce mediul se schimbă. Să simți și să te adaptezi, fără lamentări. Schimbarea este viață. (astea tot dintr-un vis mi s-au limpezit... un vis de noaptea trecută)
Comentarii