Tot

 Zburam cu avionul. Decolasem dintr-un aeroport cu soare la apus și un voal subțirel de nori. Avionul se înălța repede.

Am ajuns deasupra voalului de nori. O formă fluidă, ca o ceață peste care s-a așternut un voal transparent, mai ondulat sau mai încrețit ici-colo. Soarele strălucea puternic în dreapta. Brusc parcă s-a stârnit o furtună deasupra voalului, destrămându-i suprafață lină. Ceva ca o ceață, ca o mini furtună de zăpadă care spulberă zăpada de pe jos ridicând-o mult în sus a voalat strălucirea, fără a o întunecă. Soarele în furtuna asta de nor căpătase un fel de halou. Priveam fascinată schimbările rapide ale peisajului ca de pe altă planetă.

Avionul continua urcarea și într-un minut am depășit zona cu "furtună de zăpadă". De deasupra era tot ca un voal încrețit, mai consistent ca primul. Forme fantastice, un relief bizar. Ca niște dune văzute de sus, foarte diferite unele de altele. Soarele strălucea intens, fără nici un obstacol, fără halou, fără furtuni. Dedesubt, suprafața norilor, denivelată și "linsă" se ondula domol. Lumina soarelui, în drumul lui spre apus, era aurie, poleind totul, cerul albastru, norii, avionul, hubloul.

Zborul a fost scurt, așa că perioada aurie și liniștită a durat puțin. La un moment dat am simțit că parcă s-a schimbat ceva în poziția avionului, apoi a venit anunțul că în 15 minute aterizăm.

În scurt timp am pătruns din nou în stratul de dintre cele două "voaluri". Aici nu era "furtună de zăpadă" era relativ liniște. Știam că dedesubt, sub ultimul strat de nori, mai gros aici, ploua.

Și totuși, deasupra a două straturi (blaturi) de nori și a unui spațiu-tampon între ele (crema) era soarele. Un soare puternic, strălucitor. Chiar dacă jos ploua toată ziua și nimeni nu văzuse o rază de soare... Soarele exista. Era la locul lui și își făcea treaba. Da, chiar dacă nu se văd, sunt lucruri care există oricum. La fel ca soarele.

E greu să te bucuri de soare atunci când nu îl vezi, e ușor să te simți mai abătut sau posac. Dar asta nu are nicio legătură cu realitatea. Pentru că soarele există întotdeauna. Dacă n-ar mai exista, n-am mai exista nici noi, toate aceste forme ce viață care populăm spațiul ăsta. Oameni, păsări, animale, pești, viruși, microorganisme... Toți suntem legați unii de alții în fel și chip. Depindem unii de alții. Viața mea e rezultatul fericit al cooperării multor elemente, însuflețite sau nu. Faptul că, de exemplu, un mic microorganism nu a decis că e cazul să ies din scenă mă face să fiu în viață. 

Și cumva m-a lovit ideea legăturii dintre noi toți și toate.

Eram într-un avion. Îmi puneam viața în mâinile unui om pe care nu-l cunosc. Mă bazam pe priceperea lui de a pilota avionul și de a ateriza în siguranță. Așa făceam cu toții. Și având încredere în priceperea altuia, care s-a specializat în ceva, așa am progresat, noi, oamenii, omenirea ca entitate. Pentru că nimeni nu poate să le facă pe toate de unul singur. Pentru că avem nevoie să ne completăm ca să facem lucruri mai complexe. Ca să facem mai mult decât pot face oricare alte forme de viață pe care le știm. Cooperând.

Sigur, cu limitările existente date de individualismul pe care-l avem încă. Cum ar fi să avem acces la o conștiință colectivă, unde să fie concomitent toate cunoștințele, experiențele și trăirile tuturor? Să nu mai fim condamnați să facem iar și iar aceleași greșeli pe care le-au făcut zeci de generații înainte? Să învățăm toți din greșeala oricăruia, ca și cum ar fi a noastră? Să putem construi bazat pe cunoștințele și experiențele tuturor? Mda, dar am pierde scumpa noastră individualitate egocentristă. Aia care ne face în același timp mândri și jenați de ceea ce suntem sau nu suntem în comparație cu ceilalți. Eu în opoziție cu tu și voi. (aici o să revin separat cu o chestie care mi-a trăznit prin minte cu o săptămână în urmă, la festivalul filmului cazah)

Cumva, imaginea asta cu straturile, norii, soarele mi-a rămas întipărită, am văzut-o importantă: depinde din ce perspectivă privești, din ce strat și cât de conștient ești de existența lor și de subiectivitatea locului de unde privești. Singura privire cuprinzătoare e să vezi tot "tortul", nu doar un strat sau altul...