Până la urmă am plecat și anul ăsta cu gașca, cu cortul, deși până nu demult aveam impresia că n-o să se mai meargă, de teama Covid-ului. Am fost în Ceahlău - camparea de bază între satul Ceahlău și Durău, la campung Ursuleț, iar de acolo am făcut zilnic drumeții, care mai scurte, care mai lungi, care cu mai mult mers, care mai mult cu mașina. Am avut planuri care au picat, din cauza asfaltărilor și a drumurilor închise din cauza asta (vizita la Cheile Bicazului și Lacul Roșu) și care s-au modificat din zbor (camparea lângă Dochia, unde, din cauza musculițelor criminale am redus la o singură noapte statul acolo, renunțând la descoperirea altor vârfuri în afară de Toaca), ciupituri cu sechele pentru jumătate din gașcă, multe aventuri de tot felul. DEși se întâmplau zilnic chestii nu mi-a stat capul la scris, eram prea ocupată să trăiesc momentul.
Acum, după revenirea acasă, mi se decantează stările, gândurile și senzațiile de călătorie, de dinaintea călătoriei și de după revenire. O să scriu și despre călătoria și experiențele în sine, dar acum mă preocupă mai mult concluziile. Așa cum s-au decantat singure, fără să-mi bat capul să trag eu concluzii prin cine știe ce mari procese de gândire.
*
Până la urmă, cel mai bun prieten și partener de călătorie îți ești tu însuți. Nu altul sau alții. Dacă îți ești o companie plăcută, restul nu te mai stresează, nu te mai enervează, pentru că nu mai ai așteptări de la alții, de la ceilalți. Nici de la tine - în caz că ai reușit să te accepți așa cum ești, cu blândețe, ca pe cineva drag.
Enervările vin din faptul că nu te prea accepți, nu te prea cunoști și ai nevoie de validare din partea altora, sau ai așteptări, adică implicit dezamăgiri legate de alții și de cum ar trebui să fie ei sau lumea, sau călătoria... Întrebarea pe care e bine să ți-o pui e: dar de ce îmi pasă? de ce mă deranjează atât? Ce are de-a face cu mine asta? De ce mă doare? De unde vine asta? Iar răspunsurile, dacă sunt sincere, sunt de-a dreptul surprinzătoare.
**
Citeam pe facebook gândurile unui amic din călătorii la întoarcerea în țară după o perioadă de lungi călătorii și stările antagonice care-l încercau - pe de o parte „urăsc gările, aeroporturile, călătoriile¨, pe de alta „iubesc gările, aeroporturile, călătoriile”. Și mă gândeamcă toată această goană a noastră, a călătorilor spre descoperirea unor locuri noi, oameni noi, culturi, obiceiuri.... uneori ne înstrăinează, alteori ne ajută să ne regăsim... Probabil că totul ține de ce te împinge să călătorești: să fugi de ceva? sau să găsești ceva? interesant e că, indiferent de motiv, cei care dau peste răspuns (sau năvălește răspunsul peste ei) descoperă că acel ceva căutat sau acel ceva de care fugeau... este propria persoană. Care e mereu cu tine, veșnic ignorată, și care face tot felul de giumbușlucuri și nebunii ca să îți atragă atenția, să deschizi ochii și să te privești uimit: ăsta sunt eu? Chiar eu? Dar de ce fugeam? De ce căutam în alte părți ceea ce este deja aici, dintotdeauna?
Partea proastă e că, pentru cei mai mulți, momentul ăsta nu vine niciodată, nu reușesc să se oprească și să se găsească. Dar este călătoria lor. Nimeni nu te poate ajuta atunci când nu te uiți în oglindă ci aiurea, căutând răspunsuri acolo unde nu sunt. Cred că, în cele din urmă, o călătorie este bună indiferent de mod, scop, cauze... Este una excepțională dacă la capătul ei, sau pe parcursul ei te-ai regăsit. Dar și dacă nu, rămâne o experiență, ceva nou descoperit, învățat, observat, trăit...
Comentarii