Nevoia de siguranță. Care se transpune în nevoia de posesie, de acumulare, de a avea. Persoane, obiecte, proprietăți, le adunăm, le stivium, ca să ne asigurăm un sentiment de siguranță, că ne-am protejat împotriva neprevăzutului, că de acum putem să ne liniștim, acum suntem bine. Păcat că ne mințim singuri, de fapt. Nimic nu e forever, nimic nu e sigur, totul se schimbă, mai repede sau mai imperceptibil. Doar schimbarea și neprevăzutului sunt sigure.
Și când te gândești că din nevoia asta de siguranță ne chinuim toată viața să "avem" chestii - o casă "a mea", o mașină, un statut, o poziție, pe cineva drag alături, o viață "sigură", multe lucruri diverse, lejeritatea de a călători, de a avea vacanțe, de a te bucura de diverse distracții... Orice pentru autoiluzia a ceva sigur, pentru iluzia că avem control asupra vieții noastre. Atât de înrădăcinată în mentalul colectiv încât nu punem niciodată la îndoială adevărul sfintei posesii. Așa că dacă nu avem o casă ne dăm de ceasul morții să o obținem, dacă nu avem o pereche, idem, la fel copii, mașini, proprietăți, obiecte, și suferim dacă nu le avem sau nu le putem obține... Și asta ne ocupă toată viața, nu mai avem timp să gândim și în afara vieților noastre singulare, la faptul că lumea așa cum am croit-o și o perpetuă e profund nedreaptă și ipocrită... La faptul că ceva e greșit, că am putea schimba ceva, în noi înșine în primul rând...
Toate chestiile astea ce țin de mentalul colectiv și pe care le acceptăm ca implicite din cauză că așa face toată lumea și deci "e normal" să fie așa, precum dorința de posesie, de a neutraliza nesiguranță vieții prin acumulare de lucruri, de amintiri, prin achiziții... Îți dorești ceva, te agiți să obții acel ceva, ai o scurtă perioadă de mulțumire, apoi viermele nesiguranței și nemulțumirii (da, deși ne mințim, simțim totdeauna undeva departe că nu am câștigat liniștea și siguranță absolută...) începe să roadă iar... și trebuie să găsim o altă pseudosatisfacție care să ne liniștească, altă "achiziție", altceva de posedat.
Toate astea sunt gratiile colective, la care se adaugă cele personal, gratii, cuști ce care ni le construim singuri, pe care le acceptăm, de frică. Această frică! De schimbare, de nesiguranță, de viață așa cum este ea de fapt, nu așa cum ne-am dori-o noi să fie. Ne imaginăm că aceste colivii ne apără... deși ele ne țin prizonieri ai propriilor noastre frici și atât.
Oare cum am fi noi toți dacă nu ne-ar mai fi frică? Oare cum ar arăta lumea?
Gânduri ivite după o zi cu multe plimbări prin parcuri și pe străduțele de lângă grădină botanică, o zi în care sărbătorita zilei, maică-mea, a reușit să mă enerveze de n ori, o zi în care mi-am amintit de copilărie și am cules din copăcei dude, vișine ba și niște nuci verzi. O zi cu inaugurarea aleii din grădină botanică la care am muncind din greu împreună cu restul voluntarilor de vrei doi sau trei ani - aleea magnoliilor. Rătăciri aleatorii prin grădina botanică printre sute de trandafiri, printre crini și prin verdeața vie. O zi în care am mers pe urmele unei furtuni, i-am văzut norii, fulgerele, i-am auzit tunetele, am mers înspre ea și ea a plecat spre sud, lăsând cerul senin, presărat doar cu felii străvezii de nor...
Și când te gândești că din nevoia asta de siguranță ne chinuim toată viața să "avem" chestii - o casă "a mea", o mașină, un statut, o poziție, pe cineva drag alături, o viață "sigură", multe lucruri diverse, lejeritatea de a călători, de a avea vacanțe, de a te bucura de diverse distracții... Orice pentru autoiluzia a ceva sigur, pentru iluzia că avem control asupra vieții noastre. Atât de înrădăcinată în mentalul colectiv încât nu punem niciodată la îndoială adevărul sfintei posesii. Așa că dacă nu avem o casă ne dăm de ceasul morții să o obținem, dacă nu avem o pereche, idem, la fel copii, mașini, proprietăți, obiecte, și suferim dacă nu le avem sau nu le putem obține... Și asta ne ocupă toată viața, nu mai avem timp să gândim și în afara vieților noastre singulare, la faptul că lumea așa cum am croit-o și o perpetuă e profund nedreaptă și ipocrită... La faptul că ceva e greșit, că am putea schimba ceva, în noi înșine în primul rând...
Toate chestiile astea ce țin de mentalul colectiv și pe care le acceptăm ca implicite din cauză că așa face toată lumea și deci "e normal" să fie așa, precum dorința de posesie, de a neutraliza nesiguranță vieții prin acumulare de lucruri, de amintiri, prin achiziții... Îți dorești ceva, te agiți să obții acel ceva, ai o scurtă perioadă de mulțumire, apoi viermele nesiguranței și nemulțumirii (da, deși ne mințim, simțim totdeauna undeva departe că nu am câștigat liniștea și siguranță absolută...) începe să roadă iar... și trebuie să găsim o altă pseudosatisfacție care să ne liniștească, altă "achiziție", altceva de posedat.
Toate astea sunt gratiile colective, la care se adaugă cele personal, gratii, cuști ce care ni le construim singuri, pe care le acceptăm, de frică. Această frică! De schimbare, de nesiguranță, de viață așa cum este ea de fapt, nu așa cum ne-am dori-o noi să fie. Ne imaginăm că aceste colivii ne apără... deși ele ne țin prizonieri ai propriilor noastre frici și atât.
Oare cum am fi noi toți dacă nu ne-ar mai fi frică? Oare cum ar arăta lumea?
Gânduri ivite după o zi cu multe plimbări prin parcuri și pe străduțele de lângă grădină botanică, o zi în care sărbătorita zilei, maică-mea, a reușit să mă enerveze de n ori, o zi în care mi-am amintit de copilărie și am cules din copăcei dude, vișine ba și niște nuci verzi. O zi cu inaugurarea aleii din grădină botanică la care am muncind din greu împreună cu restul voluntarilor de vrei doi sau trei ani - aleea magnoliilor. Rătăciri aleatorii prin grădina botanică printre sute de trandafiri, printre crini și prin verdeața vie. O zi în care am mers pe urmele unei furtuni, i-am văzut norii, fulgerele, i-am auzit tunetele, am mers înspre ea și ea a plecat spre sud, lăsând cerul senin, presărat doar cu felii străvezii de nor...
Comentarii