oameni

Mă uitam în urmă, la unele chestii pe care le-am simțit, gândit şi scris cu ceva timp în urmă, profund dezamăgită de oamenii care nu fac nimic să devină mai umani, de societatea care pare să se ducă de râpă, de mine că nu reuşesc să ies din mocirla disperării cotidiene a lipsei de perspective... Au trecut de atunci ani luni sau zile sau eternități, nu se ştie, am pus la îndoială totul, am trăit experiențe bizare şi incredibile şi minunate şi de neînchipuit între real şi ireal, m-am îndoit de mine, de alții, de propria mea înțelegere şi simțire... Am trecut prin stări minunate, prin disperări negre... În tot timpul ăsta totul se schimba, şi totul în jur şi eu, nu mi-era clar dacă era spre bine sau nu o vreme... Mă gândeam că oi fi nebună de-a dreptul... Apoi schimbările m-au dus spre alte căutări, ale altora, am primit şi o mână prietenească de ajutor, am descoperit o altă perspectivă asupra lumii... pe măsură ce citeam şi începeam să înțeleg lucrurile radical altfel față de ce credeam ceva se schimba în mine... am ieşit din blocaj. Am început să înțeleg ce e cu veşnica nemulțumire, cu dorința de a scăpa de golul din suflet sau măcar de a uita de el... apropo, toți purtăm acest gol înfiorător în noi şi tot ce facem e pentru a-l umple cu ceva, din disperare, şi cu cât încercăm asta cu atât nu reuşim, zice Krishnamurti. Singura cale e să ne înfruntăm fricile, disperările, una câte una, să le cunoaştem şi să devenim una cu ele, moment în care pur şi simplu dispar. Ca bau-bau. Şi că eul, aceast ceva pe care îl construim şi consolidăm toată viața, îl rafinăm şi sculptăm... acest eu ne îndepărtează de ceea ce suntem de fapt şi ne aduce în conflict cu noi înşine şi de aici golul, vidul ce se cere veşnic umplut şi veşnic nu se poate umple cât timp noi suntem în conflict cu noi.

Nu ştiu alții, dar mergând ca orbii din aproape în aproape a început ca totul să pară a avea mai mult sens. Războiul din suflet mi s-a domolit, am acceptat starea de fapt, lucrurile aşa cum sunt - a, nici gând să se fi limpezit totul, am dese recăderi în vechiul mod de gândire, mă mai muşcă de inimă câteodată un gând otrăvit, stări confuze şi contradictorii, nu înțeleg multe nici acum - şi per general s-a instaurat în suflet o stare de armonie, cu mine, cu oamenii, cu lumea... Observ uneori lucrurile mai atent şi fără a judeca... nu îmi iese foarte des, dar îmi mai şi iese... Simt lucrurile altfel, nu îmi e prea clar cum şi de ce... Uneori trăiesc chestii complet de neexplicat în cuvinte şi mă întreb ce mai e şi asta şi de ce şi unde duc toste astea... După care renunț să îmi pun întrebări care evident nu au răspuns, mă liniştesc şi accept.

Primesc de multe ori ajutor pe negândite, nu se ştie exact de unde, sau se ştie... Multe lucruri sunt de neînțeles dar sunt pur şi simplu... Câte o mână prietenească, un gând, un avertisment, o şoaptă, o senzație bizară...

Am început să nu mai am sentimente negative față de oameni... De când am înțeles golul - the void - nu mai judec pe nimeni. Pentru că toată suferința groaznică pe care o simte cineva e creată de el/ea însuşi/însăşi. Şi pentru că şi-a creat-o, e extrem de reală pentru el/ea. Dar atât. Doar pentru cel ce şi-a creat-o. Şi e atât de multă suferință în lume... Şi fiecare face ce crede, ce poate ca să scape de ea...
A fost o revelație să îmi dau seama că toată suferința era doar o construcție făcută de mintea-mi proprie... minte care râşnea în gol şi inutil lucruri care de fapt... nu contează.
Ego-ul, cu ale sale toate construcții complexe, înarmat cu gânduri până-n dinți, e mereu pus pe luptă cu sufletul şi inima, care n-au orgolii, judecăți, prejudecăți şi nici arme... În prea rarele momente în care reuşesc să îi abolesc tirania simt că trăiesc aşa cum ar trebui, în armonie totală cu tot, fără umbră de conflict, fără măcar amintire de conflict...
Am început să iubesc oamenii. Oamenii sunt frumoşi, dacă nu se automutilează cu suferințele de ei înşişi create... Mi-a fost greu să văd asta...