Hășmașu Mare, Piatra Singuratică, Tinovul Mohoș și lacul sf. Ana

De vreun an mi se pusese pata să merg în Hășmașu Mare, văzusem niște poze minunate și aveam așa un ceva care mă făcea să mă activez de fiecare dată când vedeam o excursie ce includea cumva Hășmașul. Doar că ba pica când nu puteam, sau imediat după altă excursie costisitoare, sau ba se prognoza vreme nașpa, în fine, ca în bancul cu Tache și Tică.

Așa că, la un moment dat, când am terminat și cu concediile, și mi-a intrat și salariul de după concediu, parcă am prins aripi văzând o excursie prognozată pentru 19-20 august în Hășmaș. Ba mai era posibil să vii și cu cortul. Nu știam daca or mai avea locuri, așa că am aruncat cu întrebarea dar sincer nu prea credeam să am sorți de izbândă. Cu toate astea, erau locuri, m-am înscris, am plătit pe loc (cu 3 zile inainte de excursie) și gataaa de plecare.

Cu bagajul a fost distracție, că optasem pentru stat la cort nu la cabană, și mi-am cărat cortul, salteluta și sacul de dormit, care împreună au cântărit fix jumătate din tot bagajul. Și mi-au ocupat mai bine de jumătate din rucsacul de 40l. Așa că haleala și diverse mărunțișuri le-am băgat într-un rucsac mai mic, dar pe care trebuia să-l car și pe el, oricum ar fi fost - l-am purtat ca pe un marsupiu.

Și mă prezint eu sâmbătă la 6 fără 10 în Piața Victoriei la autocar. Desigur, acolo erau 2 autocare și nu unul, de la două grupuri diferite - celălalt era Andinio travel - călător prin România cu destinația Bulgari. Aici grămadă de cunoscuți și amici. Îl salut pe Andre, apoi mă urc în autocarul asociației De ce România. Nu mai mersesem cu ei, dar mai auzisem de la alți călători cunoscuți cî au mers cu ei și cel puțin nu ajunseseră la urechile mele niciun fel de cârcoteli legate de ei. Nu ma așteptam să știu pe cineva aici însă am găsit trei persoane știute, cu care mai călătorisem în trecut. Deci am avut și companie.

Am mers mult cu autocarul, știam că e de mers mult. Am ajuns pe la 12 la Miercurea Ciuc, unde am vizitat castelul Miko - foarte drăguț și interesant (pe vremea revelioanelor de la Arcuș îl prinsesem nerenovat și evident închis, ca de sărbători).

Apoi am continuat călătoria cu autocarul până în orașul Bălan. Aici am nimerit fix de zilele orașului, centrul era închis circulației auto, am mers cu piciorul printre tarabe cu kurtos-kalacs, pe lângă scena pustie la orele dimineții. Apoi am luat-o pe un drum pe lângă biserică, tot înainte până unde începea marcajul - și urcușul.

Și de aici am ținut-o într-o urcare de ne-a ieșit pe nas, cum eram noi cu rucsacii grei în spinare. Dar pas cu pas am urcat. Care mai cu limba scoasă, care leoarcă de transpirație, câr-mâr am reușit. Am ajuns la ultima pantă abruptă, cea fix dinaintea cabanei, despre care citisem dinainte că e dată naibii. Am trecut și hopul ăsta, am ajuns la cabană. N-am mai stat pe gânduri, și până restul se instalau în cabană mi-am pus cortul, să fie pus pe lumină, că ne aștepta drumeția pe Hășmaș și apoi pe Piatra Singuratică - pe ea o vedeam, impunătoare și enigmatică, cam inaccesibilă, de la cabană.
Abia s-a instalat toată lumea că am și pornit-o, cu echipament minim, către vârful Hășmașu Mare. Am trecut pe lângă izvorul din spatele cabanei, am mers pe niște pajiști minunate, am văzut undeva mai sus o căsuță cu calul agresiv despre care știam din povestirile altor călători, apoi am început să urcăm. Mult mai lin și mai prietenos, între timp soarele ieșise din nori - am uitat să spun că am avut mare noroc la urcare, tot timpul urcării soarele a stat ascuns în nori, scutindu-ne de un plus de căldură care chiar nu ne era necesar). Mult verde, iarbă, ceva pietre, urcușuri, ceva brădet, soare și nori. Am ajuns pe un platou verde minunat, unde în stânga se desfășurau niște râpe spectaculoase, printre două-trei limbi stîncoase, ca niște falange.

Am continuat cu un mic urcuș și gata, am trecut pe lângă o cruce și am dat apoi de marcajul de vârf.

Aici am poposit, am halit ce mai aveam prin desagi, am admirat peisajul (superb! nici o poză, nici o panoramă nu poate reda ce vede ochiul!) am respirat aerul răcoros și în cele din urmă am făcut poza de grup, ca amintire, apoi am început coborârea.

Pe coborârea de întoarcere auzim la un moment dat ceva ca un răcnet sau răget, să fie urs, să fie cioban care urlă la oi? Că se auzeau şi tălăngi. Ei bine era o cireadă de vaci care se întorceau singurele acasă. A fost amuzant cum încercam să depăşim câte o văcuță cau vițel. Nu ne ieşea. Dar surpriză!  Vacile, civilizate, fix înainte de porțiunea cea mai abruptă a coborârii, s-au oprit toate. Şi ne-au lăsat să coborâm.  Abia după ce a trecut şi ultimul om au pornit şi ele să coboare.
 

A fost amuzant şi foarte pastorală această coborâre pe păşuni verzi aurite de razele calde ale apusului, lângă câteva zeci de văcuțe paşnice şi alpiniste. La un moment dat patru viței s-au adunat şi s-au îndemnat la joacă, apoi luându-se la întrecere în goană la vale.

Am ajuns la cabană, umbrele se lungiseră deja, iar culorile prinseseră nuanțele roşiatic-rozalii-portocalii ale apusului.

Ne-am grăbit să urcăm pe Piatra Singuratică ca să prindem apusul. Imediat de lângă cabană se vedea grohotişul pe unde începea urcuşul. Am pornit cu grijă să nu dăm cu pietre în ceilalți. Grohotişul s-a terminat repede, după care am dat direct de cabluri. Ne-am cățărat, care cu indicații, care singur, după experiență. Am urcat în două tranşe, căci sus nu era loc.  

Am dost în a doua grupă şi am prins apusul în culori mai dramatice. Soarele fiind în punctul în care piere repede, priveliştea se schimba de la un minut la altul. Se pornise un vânt rece, pe aripi de amurg, stârnind sute de rândunele să zboare sus şi să țiuie ascuțit imnul serii.

Nu am stat mult, doar preț de două-trei poze şi am purces la coborât. Cu grijă, încetişor, am coborât de pe cuşma de piatră formată din stânci mari şi ascuțite.

 

Seara s-a lăsat repede, cu iz de gulaş, de foc de tabără, cântece de munte de pe telefon că nu aveam chitară, sub un cer strălucind întunecat de la miile de stele. Cântecele s-au auzit până târziu în noapte.

Dimineața a venit cu soare, răcoare şi triluri de păsări. După micul dejun cu mămăligă împănată cu o brânză ce se topise şi se întindea ca guma de mestecat. Dar bună, bună rău.

Am strâns corturi şi bagaje, am pornit, coborârea a fost mult mai uşoară iar drumul a părut mai scurt.

Din Bălan am mers - destul de mult şi întortocheat - până la Sf. Ana. Când am ajuns, deja era plină parcarea de jos, autocarul a rămas parcat la marginea drumului.

Am mers întâi la Tinovul Mohoş - despre care habar nu aveam că există, ce este şi că e aşa aproape de lacul Sf. Ana.

 

 

Am început cu o pauză, aşteptând să apară ghidul. A apărut relativ repede, dar am avut de aşteptat să pornim în turul ghidat până s-a făcut ora fixă, căci aşa sunt tururile, din oră în oră. Până să se facă ora, ghidul nostru, un moşulete simpatic şi foarte glumeț, cu simțul umorului, ne-a arătat nişte poze cu plantele, insectele şi animalele care trăiesc în zona tinovului. Ne-a povestit că acest tinov e la bază alt crater vulcanic, mai mare şi mai vechi ca Sf. Ana, devenit şi el lac, dar după ce a erupt noul crater (actuala sf. Ana) a fost acoperit de un strat gros de cenuşă vulcanică, pe care cu timpul a crescut vegetație şi apoi s-a format turbă.

Acum tinovul are vegetație tipică de tundră - am căscat ochii la varietățile de afin, merişor, plante carnivore, pini pitici cu mare curiozitate.

Prin tinov am mers pe un podeț la început, apoi pe nişte peticuțe de lemn ranforsate. Muşchiul atotprezent te făcea să crezi că dedesubt ai pământ solid, dar senzația era că mergi pe un covor extrem de gros şi umed.

Cele două lacuri, ochii vechiului vulcan, sunt adânci, întunecate şi nu găzduiesc viață în adâncuri (apa are ph 3, ne-a lămurit ghidul). Doar libelule pe deasupra. 

Peisajul e într-adevăr diferit față de orice mai văzusem. Păcat doar de pinii loviți de epidemia de insecte dăunătoare, care îi decimează pe capete.

Personal mi-a plăcut mult de tot şi mi s-a părut extrem de interesant, o comoară puțin cunoscută.

După tinov, aveam de mers la sora mai mică, lacul sf. Ana. Am coborât cu piciorul până jos şi ne-am pus pe iarbă, printre secile şi sutele de oameni - şi români, şi unguri - ce stăteau la plajă şi la bălăceală. Am ținut morțiş să beau o bere locală, Csiki sor - auzisem de ea mai demult. O bere sănătoasă, amăruie, cinstită. Şi rece, deci perfectă.

Am aflat că apa e bună, aşa că am profitat şi m-am bălăcit îndelung în vreo două ture. Apa rece, dar suportabilă. Reconfortantă după căldura arzătoare.

În scurt timp a trebuit să ne strângem şi să urcăm până la autocar. Pe drum cineva din grup care mersese până la bisericuță povestea că se trezise cu ursul în față. Nici nu apucăm să mai mergem mult, printre maşinile parcate pe marginile drumului şi făcând slalom printre maşinile care treceau care în sus care în jos că unul dintre organizatori zice: ursul. 

Unde, unde? uite acolo. Da. era chiar pe marginea drumului, în frunziş, se uita la noi. Avea o pată albă pe ceafă ca o băsmăluță de cowboy.  Organizatorul ne zice înapoi, înapoi, facem câțiva paşi înapoi, nu îl mai vedem de o maşină parcată. Una dintre fetele noastre însă nu s-a îndepărtat ca noi, din contră, s-a dus mai aproape. Noroc că ursul s-a cărat.

După acest episod am mers mai departe cu adrenalina în picioare şi am descoperit că eram la doar două cotituri de parcarea de sus şi de autocar.

De aici înainte lucrurile au mers normal, fără peripeții, am ajuns în Bucureşti la timp cât să prindem şi metroul.