micutze aberatzii

Azi ar fi trebuit să fiu în excursia cu Terra Incognita din Cheile Nerei. De când s-a vorbit prima dată de asta am zis că musai vin. M-am pregătot psihic... Dar de vreo săptămână lucrurile au început să scârțîie. Mai întâi Aramisul cu caietele lui pentru clasa 1 și deadline-urile halucinante. Am tras tare și am făcut paginarea. Textul era varză, nu fusese nici măcar redactat. N-avea nici diacritice. Pozele le-am primit târziu, fără nicio indicație de care unde să intre. Și erau lipsă căcălău, evident. O carte mai prost redactată nici că am văzut. Măcar desenele de la ilustrator au fost ok și pe alea măcar știan unde să le bag. Bun, deci am reușit să paginez. Apoi madam redactor trebuia să-mi dea corectura. Evident că a lălăit-o, nu zic că nu avea și ea alte treburi... dar mi-a trimis-o abia duminică noaptea. Și pe urmă voia caietul corectat (80 de pagini) până miercuri dimineața! Asta în condițiile în care știa că lucrez acsă, după serviciu, 3-4 ore pe zi. Șiiiii corecturi și modificăr...

Îmi tot umblă prin colțuri umbrite de minte diverse cugetări nu foarte închegate, care uneori mai sar în față aduse de cine știe ce întâmplare sau articol sau vorbă auzită... Așa azi mi s-au reconfigurat două teme aflate, de altfel, într-o reconfigurare eternă: tema prieteniei și tema echilibrului în natură. Aia cu prietenia, care mi se învârte-n cap de când mă știu mi s-a reactivat citind unul din panseurile lui Conu. Care zicea că „aproape ca nu mai exista noțiunea de prietenie ci doar aceea de interes comun”... Chestie la care m-am gândit în ultima vreme (unu sau doi ani) din când în când. Sau mai des. ------------ reiau după... 1 sau chiar 2 săptămâni. Bineînțeles că starea de-atunci care mi-a generat acele gânduri s-a dus demult, gândurile însele s-au sucit modificat și semiuitat de-atunci. Gândirea în sine, însă, nu. Doar prospețimea instantaneului, florile clipei de-atunci s-au perimat. ------------ Pornind de la prietenia devenită doar interes comun... Un gând care, c...

Da, am făcut o grămadă de chestii în ultimele luni, am avut o traiectorie foarte agitată, mă bucur că am reușit să fac multe chestii... Dar eu, eu unde sunt. Nu sunt. Parcă toate faptele și întâmplările m-au trăit pe mine, nu eu le-am trăit pe ele. Și sunt încă atâtea chestii de suflet pe care tot vreau să le fac și nu apuc, mereu vine ceva, o urgență, o colaborare, o neprevăzută și iar amân. Și așa trece viața, amânând lucrurule de corazon pentru urgențe externe, ale altora. Desigur, am ales să fac asta o perioadă, să pun un ban la ciorap pentru „retirement plan” ăla neclar și imperfect și greu de realizat... dar tare mi-e că de fapt îmi fur căciula. Că timpul de întors nu se-ntoarce. E drept că de trecut trece oricum... Dar, cujetând așa aberant ca de obicei... dau viața de azi pe o posibilă ipotetică siguranță de poimâine. Tricky. Dublă capcană, oricum o dai, ceva trebuie lăsat în plan secund sau terț sau hăăăt în fundul curții. Mama ei de viață, mereu alegeri, opțiuni, niciuna nu e...