Viața ca o ficțiune

sau invers.

Mă gândeam în repetate rânduri ce iubim noi, oamenii, ficțiunile. Poveștile. Orice care să ne scoată din fricile zilnice și să ne dea oarece siguranță. Siguranța de a ști ce trebuie să facem în situația X. Dacă se întâmplă Y. Dacă Z zice nu-știu-ce. etc. Socoteam odată, în pragul tulbure dintre somn și nesomn, dintre nesomn și vise că... viața noastră e atât de plină de povești, ficțiuni, d-astea, că dacă am renunța la ele... am fi pierduți. Asta, la cum suntem. De ce? Păi dacă 99% din viața noastră se construiește pe și din ficțiuni, basme, povești, legende, cum o fi să le zici.
Religia - o colecție de povești, mai frumoase, mai sângeroase, după caz. Rolul omului în societate - alte basme. Ce tre' să faci să fii fericit - alte basme. Ce trebuie să mănânci. Să bei. Să fumezi/să nu fumezi. Să ... orice. Ne luăm unii după alții, orbi conduși de alți orbi. Și? Și e minunat. Avem minunata ficțiune a vieții noastre, cu grijă constuită, întărită, baricadată, înfrumusețată etc. Și ținem la ea ca la ochii din cap. Uneori - ghinion! - crapă pe alocuri, se năruie mai mult sau mai puțin. Și e grav. Constatăm că nu era așa cum eram noi foarte siguri că e. Ptiu! Și-acu? La naiba, trebuie să construiești altă ficțiune pe rîu în jos, alta... mă rog, era cu podul de piatră, dar same shit. Eu una m-am săturat până-n gât de ficțiuni cu pretenții de adevăr, le vânez, seek and destroy. Cu basmele care se declară basme n-am nimic, îmi plac în continuare. Ba mai tapetez și eu pe ici pe colo cu câte-o poveste. Da. Deci. Adică. D-aia sunt frate semi deprimată. Dacă tot ucid la basme... Rămân cu ograda goală. Nicio dulce iluzie autoiluzorie care să mai dea culoare. Lasă, frate, e culoare destulă și în realitate. Uneori prea multă, de te dor ochii. Uneori doar cenușiu tern. Alteori alte chestii.
În fine. Vorba lungă, sărăcia omului. Talk less, do more.

PS. Am o colecție personală de ficțiuni-superstiții-bullshituri de care nu știu exact de ce nu am chef să scap. Sunt conștientă că-s niște tâmpenii. Dar le păstrez, în cunoștință de cauză. Din motive personale. Ilogice, ca și mine. noroc că nu-s multe. Oricum, mi le asum ca ficțiuni personale, proprii, fără sens, fără rost, poate fără cauză.

Pe de altă parte, despuierea lumii de ficțiuni în mod barbar, c-așa îmi place mie, poate duce la aberații gen A clockwork Orange. Adică... iar extremism. Din extrema ficțiunii totale în extrema dezvrăjirii lumii și a exacerbării egoului, egoismului și a lipsei de limite. Cum o dai, tot o porcărie.