micutze aberatzii

Drumul prin locuri îndepărtate, senzația de capăt de lume, de locuri sălbatice, unde omul și natura încă conviețuiesc relativ armonios. Am găsit sate îndepărtate, cu case puține, multe părăginite, câteva foarte bine păstrate și întreținute, ulițe nisipoase și cu iarbă, biserici...  Dar marea descoperire, adevarata comoară, dincolo de natura care ne-a uimit în mii de feluri pe metru pătrat au fost oamenii pe care i-am întâlnit. Toți cei la care am stat și toți cei cu care am interacționat un pic mai mult au fost minunați. Povești de viață, foarte diverse, vieți tumultoase și interesante, unii de prin partea locului, alții veniți de mai departe sau mult umblați prin lume. Toți deschiși și primitori, gata să ne ajute.  Începând cu întâlnirea încă de pe vas cu Luminița (patroana de la complex Miruna) și discuțiile interesante de-a lungul celor 6 ore de mers cu nava...  Continuând cu faptul că fetele au cunoscut pe navă o femeie cu două fetițe și o maică stareță ca...

Eram în caiac. Padelam de dimineață, era după prima pauză după 2 ore de vâslit. Scăpaserăm în mare parte de zona unde tot treceau pe lângă noi bărci cu motor pline de turiști. * Intrasem în zona Dunării vechi, cu apă mică, lacuri colmatate și pline de vegetație. Trecusem de un lac plin de lebede și de puii lor măricei dar gri încă, cu ceva pelicani mai îndepărtați, de un copac plin de cormorani. Canalul nu era larg, avea cotituri, stuful și copacii de pe margini ne pândeau sa ne pună piedici. Pe laturi, frunze de nuferi, și uneori și nuferii lor. Galbeni, cei mai mulți. Și pe lacurile colmatate mai pe margini zâmbeau discret nuferii galbeni - așa micuți cum sunt ei. Dar în rest, abia înaintam peste vegetația de baltă abundentă. Vâslitul era mult mai anevoios. De padelă se tot agațau diverse alge. Era greu. O vreme am reușit să simt că țin pasul, dar pe măsură ce oboseam era din ce în ce mai greu. * Soarele ardea, mă durea spatele, mâinile, degetele, alt lac, alt canal, alt lac, la trav...