micutze aberatzii

Văliug. Stăteam în zona verde cu platan de lângă biserica veche, așteptând să înceapă concertul de jazz. Valul de căldură ce stagna peste România se simțea din plin și aici, soarele ardea, oamenii se înghesuiau în locurile cu umbră. O doamnă cu părul alb, tuns scurt se apropie de noi venind pe portița dinspre școală. "Vreți să vedeți un muzeu, aici în Văliug?". Ne privim, nedumeriți. "E vorba de casa mamei mele, a brodat toată viața, până în ultimele zile, era aproape oarbă și tot broda".  Ami se uită spre mine: Ce zici?  Da, să mergem, răspund. O urmăm pe doamnă, care ne conduce spre intrarea în curtea școlii, apoi traversăm curtea spre o căsuța veche din lemn, văruită, integrată în curte.  "Nu am amenajat nimic, casa e cum a rămas după ce s-au dus mama"  După noi, auzind discuțiile, a mai venit o doamnă care aștepta și ea concertul. "Am vrut să arăt oamenilor, ca la muzeu, lucrurile frumoase, tot ce a lucrat ea". "Dar nu v-ați gândit să le

 Azi am mers la o primă ieșire cu caiacul. Că până în august ar cam fi cazul sa mă descurc onorabil pentru o tura lungă de mai multe zile.  4 iulie, o seară placută, destul de răcoroasă pentru ultima perioadă. Ceva nori decorativi. Am început la 19, m-am simțit destul de stabil în caiac, am prins un pic cum se padelează, am mers cu instructorii și cu restul de participanți - niște pete viu colorate pe luciul apei în jurul lacului, urmând oarecum malurile. De la un moment dat lumina a devenit spectaculoasă, norii se dădeau în spectacol, soarele se juca cu ei, arunca cu raze, peisajul spre Casa Presei și spre apus era teatral și se tot schimba în moduri incredibile. Momentul când am întors caiacele dinspre ecluză spre berăria H, depășind insula, a fost pictural, poetic, n-am cuvinte. Practic padelam prin aur lichid într-o lumină fantastică, iar pe cer norii de tot felul, unii luminoși, alții vineții dansau lent un dans mut, dans care se reflecta descompus în mii de unde mărunte în aurul