Alerg. E noapte și ninge. Fulgii iuți mi se lipesc de față, îmi intră în ochi. Dar e o atingere soft, nu e crivăț. Doar fulgi mărunței, dar fulgi. E 1 martie, București, Herăstrău. Sunt pe final de tură de lac. O idee creață neașteptată, să ies să alerg pe cea mai mohorât-deprimantă vreme, cu umezeală și lapoviță. Și totuși! Una dintre cele mai frumoase zile, deși înnorată, cu precipitații, totul gri și ud. Alergând, am simțit că ninsoarea asta avea rostul ei, că viața are nevoie de ea, că iarna se mai joacă, își mai scutură plăpumile, are încă multă putere, dar... nu e în război cu primăvara. Crenguțele înmugurite, gata să se desfacă în frunzulițe sau flori primeau bucuroase fulgii care se topeau pe ele, transformându-se în picături de cristal lichid. Străluceau în lumina felinarelor. O zi mohorâtă nu e o zi rea. Nu e deprimantă decât dacă o privim așa. E doar o zi. Și are rolul ei. E diferită, chiar dacă uneori pare identică cu o alta. Așa cum sunt și viețile noastre, ale ...