micutze aberatzii

 De mai mult de-o săptămână îmi stă pe creier o chestie, legată de starea lumii în momentul prezent. Și de Covid și de nemulțumirile tuturor, și de ce și de cine și cine ce... Totul s-a cristalizat - doar un început de, cam pe când am citit acest articol preluat: https://www.facebook.com/dana.m82/posts/10221050526067716 E lunguț, da' e mișto. Și poate fi criticat și de pro- și de -contra. Depinde de perspectivă.  Da' ce face bine e că pune toate faptele la rând, toate câte s-au zis oficial, s-au garantat, au fost „adevăruri” incontestabile la momentul respectiv. După care n-au mai fost sau chiar s-a afirmat, tot oficial, contrariul. Și totul într-un timp foarte scurt - toată nebunia asta durează de un an jumate bătând spre doi. Privind cât de cât detașat, ca și cum nu m-ar privi toată nebunia asta...  În primul rând, ce am simțit - de cum ies în oraș, prin locuri aglomerate, mă năpădește un fel de stare, nor, cumva parcă apăsător, o stare care nu prea e a mea. Apoi, într-...

După mult timp de când mi-am dat seama că nu mai vreau să fac aceleași lucruri care mă țin captivă în rotița de hamster dar că nu îmi dau seama ce sau cum să fac...  ieri, după un oarece apogeu al stării ăsteia, de m-am și jelit cumva (deh, colegii de gașcă la care țin tot pleacă, e un exod, afli chestii, vezi cum se mișcă lucrurile, îți pui problema, ok, da' io ce fac în contextul ăsta? Ei știu că vor să plece la mai mulți bani sau/și ceva mai interesant; io nu vreau nici să stau, nici să plec, vreau cu totul altceva da' nu știu ce)... După jelania asta în timp ce îmi făceam bagajul pentru excursie am început să mă simt mai bine... și lent, mi-am dat seama că și starea asta, care mă enerva, de stagnare și de a nu ști... nu e rea. Cred că abia acum am început să îmi dau seama că de fapt asta e adevărata libertate. Cu tot ce implică. Da, NU știu ce să fac sau încotro s-o apuc. Asta înseamnă că pot s-o iau în orice sens, să fac orice, dacă nu mă mai limitez la ideea că am de mers...

  De când am făcut azi ochi se auzea sunetul ploii. Și, deși eram în pat înfofolită în plapumă și tare bine era, am avut brusc gândul, la auzul rafalor de ploaie - ce-aș ieși să alerg și să țopăi în ploaie - mă și vedeam. Dar n-aș fi ieșit atunci de sub plapumă să mă îmbrac nici obligată (logic, nu?!) După ce mi-am făcut treburile, când se apropia pauza de masă, observ că nu pare să mai plouă. Aha! Acum ar fi momentul! Îmbrăcat, stratificat, blindat și gata.  Am ieșit. Ploaie mocănească. M-am fofilat pe străduțe cât să ajung în parc. Inițial am început alergând, dar în scurt timp scoteam aburi. Statul termo era prea termo iar foița de ploaie, deși respirabilă, nu făcea față. Așa că până în parc am mers pe jos prin ploaia mocănească care lega cerul cu pământul printr-o bură alb-cenușie pufoasă. Și totuși, e surprinzător de frumos! Frunze căzute, copaci colorați, asfalt ud. Prin parc - și mai și. Aproape nimeni pe alei. Pițigoi veseli ciripeau și se zburătăceau prin bura de ploa...

Să îți deschizi inima. Nu față de cineva anume, ci pur și simplu. Sau, mai degrabă, să n-o închizi, să n-o baricadezi... Orice te ajută să faci asta e bun... Bizară mai e și calea asta, a mea... Ceea ce e în general o dependență, în acest caz e exact invers, o eliberare... în loc de o evadare din realitate cum e de obicei, a ajuns să fie o plonjare în realitate, în acum... Nu m-aș fi așteptat, n-aș fi putut gândi așa ceva.  Vise ieșite din comun, cu final complet neașteptat... Mă rog, visele așa sunt, bizare în general... Dar unele parcă-s mai zăpăcitoare ca altele... Spun ele ceva-ceva, dar uneori e greu să înțelegi ce vrei să-ți spui... 

Când se presupune că trebuie (de ce trebuie?!) să fii undeva și să faci ceva (sau să freci menta, dar să fii pe-acolo just în case) dar tu știi că o oră-două n-are nimeni nicio treabă cu tine, de fapt... și ieși (ilegal) pe-afară, să mergi sau să alergi prin frunze, să te bucuri de soare, cer, nori, culori, vânt, de toamnă, de mirosul de frunze arse sau doar căzute... Neprețuite. Momente furate rutinei, plictiselii și "obligațiilor" absurde. Momente câștigate pentru viață, pentru suflețel...  pentru starea de bine. Azi, în timp ce alergam și mă îmbătam cu frumusețea dimineții de toamnă am avut senzația că ceva s-a schimbat, lumea s-a schimbat, că lucrurile s-au așezat la locul lor, că totul e cum trebuie să fie - sau, de fapt, că am intrat eu în starea în care să le văd așa, pentru că ele au fost mereu cum trebuie. Iar schimbarea e inevitabilă, totul se poate întâmpla/schimba incredibil într-o clipă sau într-un timp extrem de scurt (cum a fost cu pandemia, la început!). Schim...

Undeva pe lângă Kutaisi ghidul ne-a dus la o vinărie. Erau cu zecile în zonă, peste tot vedeai un indicator cu "Drumul vinului. Crama x". Un drum îngust, șerpuit ne-a dus între niște garduri mascate de iederă și mure spre o intrare pe care scria Baia's Wine. O clădire joasă în stânga o curte frumoasă, aranjată, bine îngrijită, pomi, trandafiri, în față o casă mai înaltă. Soare cald, mult verde, un cățel prietenos și fum de cărbuni (ni se pregătea prânzul care însoțea degustarea). O fată drăguță, îmbrăcată lejer, sport, ne-a întâmpinat și ne-a condus sus, pe terasa casei, unde a început să ne povestească despre vinăria lor, despre vinurile georgiene, despre soiurile georgiene unice de struguri, despre zonele lor viticole... Ne-a vorbit cu multă pasiune. Aventura lor în lumea vinurilor a început cu sora cea mare, acea Baia din denumirea vinăriei. O corporatistă ce lucra în Tbilisi, care s-a săturat de jobul "la stăpân" și care a descoperit istoria tradiției vinuri...