BLOGGER TEMPLATES AND TWITTER BACKGROUNDS »

luni, 3 iulie 2017

Valea Albă din Bucegi sau frica și adrenalina


Cum-necum, mai mult pentru că nu îmi imaginam cum e de fapt, m-am avântat cu gașca veselă de terranieni (că acolo ne-am cunoscut cu toții) la o excursie de o zi mai greuță. Și-a fost Bușteni - Valea Albă - crucea Caraiman - brâna Caraiman - cabana Caraiman - Jepii Mari - Urlătoarea - Bușteni.

Prima porțiune, de cum am intrat în pădure și până aproape de poiana „La vedeață” a scos untul din nou, un soi de panta prostului cu mici zone de plat sau coborât. Ne-am cam făcut încălzirea, ca să zic așa. La intrarea în traseu i-am văzut pe cei de la Hai să socializăm, care mergeau la Mălăiești, adica aveam o vreme traseu comun. Cu avânt am depășit un pic punctul unde trebuia să o luăm la stânga, noroc că ne-am întâlnit cu niște băieți care mergeau la Coștila și ne-au atras atenția că trebuie să ne întoarcem puțin ca să întrăm în traseul de Valea Albă. Am regăsit traseul (nemarcat, da, e primul meu nemarcat din ultimii 10 ani, de când m-am apucat să merg mai mult prin munți). În cele din urmă am ajuns la poienița de vis, despre care am aflat de pe blogurile altor călători că s-ar numi „la verdeață”.
Ne-am uitat fascinați în sus, spre valea bolovănoasă și cu zăpadă... și în jos, spre vale, spre Bușteni... și în stânga și în dreapta la versanții munților... Totul era fantastic de frumos. Și crestăturile adânci ce brăzdau versantul din stînga (Caraimanul) ne impresionau cu unghiurile lor ascuțite.

După un popas nu foarte scurt ca să ne tragem sufletul, să prindem puteri și să ne pregătim psihic, timp în care am găsit și un fluture neînfricat ce s-a lăsat fotografiat, ne-am făcut curaj și am pornit-o în sus printre bolovanii Văii albe. Începutul e mai puțin abrupt, suficient cât să ne facem încălzirea pentru cățărările ce urmau. Încep bolovani mai mari, mai mici, puși care mai de care.
Urcăm, urcăm, ne cocoțăm, pe unde ne e prea greu ne mai ajută băieții să ne urcăm. O vreme reușim să evităm limba de zăpadă/gheață, mergând prin dreapta ei... dar la un moment dat ne dăm seama că asta e, trebuie să o luăm pe zăpadă. Ne-a cam tremurat fundul până am ieșit de pe zăpadă.
La câteva minute după, când mergeam pe margine, un bolovan a căzut chiar pe mijlocul limbii de zăpadă și s-a rostogolit mai departe la vale. Am încremenit și atunci ne-am dat seama că e periculos și că toate pietrele astea nu-s neapărat așezate și la locul lor... Și ce noroc am avut că apucaserăm să ieșim de pe zăpadă, altfel ne-ar fi luat ca pe popice.
Cum n-aveam ce face, doar să mergem mai departe, asta am și făcut. Am dat de prima săritoare, numită Săritoarea Cârnului, un mare bolovan, înalt de vreo 10 metri, unde am găsit cablul, prin stânga, și am reușit să ne cocoțăm pe ceafa bolovanului, unde am poposit nițel ca să ne regrupăm. Aici ne-au depășit două grupuri de câte doi până ne-am adunat toți cei 7 temerari.
Am continuat ascensiunea pe bolovanii de toate mărimile, prin grohotiș, prin zone cu pietre instabile, unde ne era frică să nu dăm pietre peste cei din grup mai din aval... Se vedea deja următoarea săritoare, Săritoarea Mare. Întâi micuță, undeva sus, apoi tot mai mare. Ne-am cocoțat și ne-am cățărat de ne-a venit acru și am ajuns apoape. Din ce țineam minte de pe bloguri, varianta de ocolire era prin stânga, și da, a fost ok. Cu un pic de teamă la un moment dat.



Am trecut deci și de Săritoarea Mare, și am reușit cumva să evităm coborârea pe o nouă limbă de zăpadă, pentru că am mers pe pietre și iarbă prin stânga. Am mai avut de urcat, nu se terminase aici, dar, în cele din urmă, chiar am ajuns în șa - șaua Văii Albe. Aici a început să sufle vântul tot mai tare pe măsură ce ne apropiam de zona descoperită a platoului Bucegilor. Ne-am adăpostit după un fel de mal ierbos până ne-au ajuns din urmă toți. Am mai mâncat câte ceva, am mai băut o gură de apă, s-a mai discutat ce variantă de coborâre să alegem...
Stăteam cu fața către Valea Albă, pe unde tocmai veniserăm și nu ne venea să credem cât am urcat (și unde pui că e și puțin curbată, nu se vede totul până la poale). În stânga aveam releul Coștila - nu-l văzusem niciodată atât de aproape, iar în dreapta - Caraimanul.

Am pornit pe Caraiman, către cruce. Vântul sufla incredibil de tare, m-am felicitat că-mi luasem în rucsac gecuța de iarnă cu puf de la Decathlon, pot spune că m-a salvat. Am ajuns și la Cruce, dar acolo sufla atât de tare că n-am stat decât câteva minute, era să mă ia pe sus ăn timp ce încercam să fac trei poze amărâte.


Am fugit mai departe, duși de vânt, pe brâna mare a Caraimanului către cabana Caraiman. Vântul sufla tare, iar imaginile erau spectaculoase. Dar cum mă zbura vântul, nu prea reușeam să fac poze. Mi-ar fi plăcut să pot filma cum spulbera vântul, în valuri, ca pe-o mare agitată, iarba verde.


Ieșind de pe brână și coborând spre Caraiman am dat de niște rafale de vânt și mai puternice, care chiar m-au mutat mai încolo, a trebuit să mă las în jos și să mă proptesc solid de sol să nu mă ducă-n râpă. Am ajuns cu chiu cu vai și în cabană, unde am ras două ceaiuri, ce mi-au părut divine. Am mâncat, ne-am hodinit și apoi am pornit pe platou, spre Jepii Mari.

Pe Jepii Mari cred că fusesem prima dată pe munte cu Jorică, de el zburda și eu abia mă târam... Acum, la ceas târzior, spre ora 18, cred, nu era nimeni pe Jepi. Poteca a fost a noastră. Genunchii mei, obosiți de atâta chinuială, de unde la cățărare nu ziseseră nici pâs, acum au dat semne de supărare, aproape de la prima sută de pași coborâți. Am suferit și-am strâns din dinți, am coborât încetișor ca să nu-i abuzez și mai tare și să nu mă trezesc cu vreo buleală.

Am ajuns și pe la Urlătoarea, poze, apă, în final apăăăă! și țuuuuști spre Bușteni. Am încheiat apoteotic în Bușteni, cu o pizza și o bere neagră această aventură.

0 comentarii:

Related Posts with Thumbnails