Ultima zi în Rodnei. Pietrosul Rodnei şi lacul Iezer

Era să uit că n-am apucat să scriu despre ultima zi, cea de după ziua de liniştire. Despre care iar nu am scris. Bravo, tanti roza-scleroza.

Ziua de revenire a fost cu plecat de la cabana Croitor, popas la pasul Prislop pentru suveniruri, sosire în Borşa. Regrupare. O cafea sau o bere la prima terasă, savurată pe îndelete. Apoi colindat prin second hand-uri. Câteva victorii, o cămaşă, un polar, o fustă. Apoi prânzul la on restaurant ce s-a dovedit bun. Şi apoi găsitul cazării - campingul Pietrosul Rodnei.

Camping frumuşel, gazde de treabă, primitoare, curat, îngrijit, au şi căsuțe şi loc de corturi, cu foişor acoperit şi grătare. Ne-am lăfăit ca nişte boieri.

Dimineața am halit ceva rapid şi am pornit pe stradă în sus. Panta ne-a luat tare, deja transpiram dupa primii zeci de metri. Asfaltul a durat pâna la nu ştiu ce schit, apoi ajungeam la potecă prin pădure. Aici ne-a depăşit un grup mare de turişti polonezi la peste 50 de ani toți, dar numai fibră şi ei şi ele, ne-am reintersectat cu ei pe la lacul Iezer, când ei coborau de pe Pietrosul iar noi abia începeam urcuşul.

Drumul pe poteca - drum forestier a fost lung, lung rău. Noroc cu fluturii, floricelele şi peisajele.

După mult mers prin pădure am ajuns la loc mai fără brazi, de unde se vedea frumos spre Borşa.

În cele din urmă am ajuns la stația meteo. Pe aia n-am pozat-o, dar mi-a plăcut căsuța galbenă de vizazi.

De la stația meteo am mai mers pe plat printre jnepeni până am ajuns la lacul Iezer. O oglindă perfectă, netulburată de nimic.

După un mic popas de hidratare şi haleală am pornit în sus, pe poteca şerpuită ce ne urca spre Pietrosul Rodnei. De sus, lacul Iezer părea micuț şi forma lui aducea cu forma României.

Poteca era sinuoasă, dar foarte prietenoasă, evita urcuşul pieptiş şi putea oricine să meargă spre Pietrosul fără să îşi dea duhul.

Am ajuns la un punct intermediar, un fel de şa de unde vedeam panoramic lanțul munților Rodnei.

Pe undeva pe acolo ne drumețisem în zilele precedente. Vârful Ineu acea capul în nori.

Norii alergau pe cer şi dădeau spectacole complexe de lumini şi umbre.

În plan depărtat, unde e întunecat, e vârful Pietrosul Rodnei. Mai era ceva de mers printre pietre.

Am ajuns pe Pietrosul pe aripi de nor. Norii tot veneau şi plecau dar se țineau scai de vârf. Prin cortina de nor, poteca ce venea spre refugiu şi vârf.

De pe vârf priveliştea era mereu asaltată de alți şi alți nori.

Marcajul şi semne scrise.

Şi indicatorul de vârf, tare precar, abia se ținea în vârful stâlpului.

Norii vin, pleacă, înghit iar muntele...

Câțiva cuceritori ai vârfului, veniseră cu aparate foto şmechere şi făceau timelapse.

Privelişte spre vale. Vedere de pe Pietrosul.

Un nor cenuşiu şi ud a venit peste vârf şi peste noi, ne-a înghițit apoi şi-a trimis ploaia peste noi. A fost mai mult o scuturare de cojoace ude decât o ploaie propriu-zisă, dar suficientă cât să ne alunge de pe vârf.

Am coborât repejor spre şa şi apoi sore lac, după care am luat la pas în sens invers drumul pe care veniserăm

Norii amenințători şi grei de ploi, tunetele îndepărtate toate venind dinspre Maramureş spre Borşa ne-au dat aripi pe coborâre. Pe ultima parte chiar credeam că o să ne prindă o rupere de nori cu tunete, dar au fost doar vreo două reprize de ploaie normală, nimic excepțional.

Am ajuns la drumul asfaltat. Era 10 august. Cineva aflat în asentimentul nostru îşi exprimase opinia pe asfalt.

Ajunşi la cazare, după duşul de rigoare şi un pic de leneveală ne-am apucat să gătim ultima cină de drumeți corturari. 

Băieții au grătaragit, noi am făcut o mare salată de roşii şi un ditamai piureul instant dar cu îmbunătățiri majore (legume deshidratate pentru supă, parmezan). 

Apoi am halit ca sparții, dă-i cu beutură, cu haleală, am intrat în vorbă şi cu alți locatari ai campingului... Între timp se încărcaseră telefoanele şi am intrat în legătură cu lumea şi cu evenimentele de la Bucureşti... Ne-am enervat, înfuriat am trecut prin toate stările posibile pe măsură ce aflam veşti, vedeam filmulețe şi comentarii. Comentam şi cu ceilalți colegi de suferință din camping... Cum de teleportat nu puteam, până la urmă ne-am retras în corturile noastre pentru o ultimă porție de somn adânc la cort în libertate. Din seara următoare reintram în viața de captivitate în oraş, în poluarea cotidiană şi în lumea/societatea politică ce se dovedise mai prejos de orice aşteptări...