Treceți la conținutul principal

Postări

Culori topite

 Azi am mers la o primă ieșire cu caiacul. Că până în august ar cam fi cazul sa mă descurc onorabil pentru o tura lungă de mai multe zile.  4 iulie, o seară placută, destul de răcoroasă pentru ultima perioadă. Ceva nori decorativi. Am început la 19, m-am simțit destul de stabil în caiac, am prins un pic cum se padelează, am mers cu instructorii și cu restul de participanți - niște pete viu colorate pe luciul apei în jurul lacului, urmând oarecum malurile. De la un moment dat lumina a devenit spectaculoasă, norii se dădeau în spectacol, soarele se juca cu ei, arunca cu raze, peisajul spre Casa Presei și spre apus era teatral și se tot schimba în moduri incredibile. Momentul când am întors caiacele dinspre ecluză spre berăria H, depășind insula, a fost pictural, poetic, n-am cuvinte. Practic padelam prin aur lichid într-o lumină fantastică, iar pe cer norii de tot felul, unii luminoși, alții vineții dansau lent un dans mut, dans care se reflecta descompus în mii de unde mărunte în aurul
Postări recente

Felii de viață

4 zile de calătorie prin lumea Alsaciei. Satele Colmar, Ribeauville și Riquewihr, case tradițional vechi darrenovate și colorate pitoresc, totul împodobit pentru Paște. Orașele Strasbourg și Basel, mai mari, dar interesante. Tramvaiul 8 cu care pleci din Basel și ajungi în Germania în Weil am Rhein și de unde poți trece pasarela peste Rin, pasarela celor 3 țări, ca să ajungi în Franța. Oameni de toate națiile și etniile  Apoi în țară, vernisajul Adelinei, cu expoziția Solar - un melanj de întunecat și luminos, că viața, revederi cu foste colege și cu oameni cunoscuți. Apoi asta seară, spectacolul Cabaret, viu, puternic, amestecat. La ieșire, un saxofonist dădea un mic recital în piațeta Odeon.  Din 381, la stația de la biserica italiană, văd oameni cu lumânări aprinse, mulți - unii mergeau pe jos, câțiva au urcat. Paștele catolic - e prima dată când am văzut cum ies catolicii de la Biserică după slujba de înviere. 

Lumi paralele

În virtutea înșiruirii de întâmplări, vinerea asta (8 martie) am ajuns la premiera unui film. La care dacă nu se înșiruiau lucrurile cumva, n-aș fi ajuns ever. Filmul "Amar". Un film documentar, unde regizoarea e o avocată, despre un caz de-al ei, real, pornind de la viața lui Amar - băiat bine, din mahalalele de pe lângă Obor, meseriaș într-ale furtului din buzunare.  Pornind de la el, povestea se împletește cu a celorlalți din "brigadă" (Ștampilă,  Zorică, Jean Bossul, Mary Capace, Samir etc) și cu a familiilor lor și a lumii din care au venit și a celei în care au ajuns acum. Am fost surprinsă în primul rând că am recunoscut locurile. Locul lor de baștină e la 5 minute de firma la care lucrez. Strada Episcop Radu, care, din ce spuneau ei, când erau ei copii ( după '89, cred) era plină de case dărăpănate în care locuiau familii sărace de țigani. Fără școală, făceau școala vieții - tagma lor era de hoți de buzunare. La tinerețe furau și se drogau. Au făcut cu t

10 ani

Nici nu-mi vine să cred cum a trecut an, alt an, alt an și s-au făcut 10. 10 ani de muncă în aceeași firmă - e drept, e piesă în două acte, actul 1 superdramatic și traumatizant și actul 2 plin de nesiguranță și schimbări.  Nu îmi vine să cred pentru că până acum cred că am lucrat maxim 3-4 ani într-un loc, media era sub, mai spre 2 ani jumate. Tiparul: vrei să crești salarial, nu îți mai place atmosfera sau parcă ai vrea altceva că te plictisești sau s-a nasolit treaba - depui CV, mergi la interviuri, alegi o variantă și schimbi jobul. Așa cred că, dacă număr, am minim 15 schimbări de job, posibil mai multe. Și jdemii de colaborări pe diverse perioade, mai lungi sau mai scurte. Și cu toate astea, de vreo 7 am rămas aici. Aproape totul s-a schimbat în jurul meu, tot colectivul s-a schimbat, au tot venit oameni noi, oameni tot mai tineri. Am suferit când cei vechi, de care prinsesem drag, au plecat.  Privind în urmă, era frumos dar suficient de disfuncțional cât să nu fie chiar ok. Pe v

niște timp

Acu, după ce în fine m-am operat de meniscul narăvaș, am avut o săptămână în care să nu prea fac nimic, mai ales în primele zile.  Drept care am stat cu gândurile mele, am bătut câmpii, am simțit că sunt într-un fel de timp paralel, cu alt ritm, cu alte limite decât timpul de muncă. Una dintre senzațiile trecătoare - pot să nu fac nimic mai departe și cu ghidăria pentru alții, și cu jobul... cu implicațiile de rigoare și nesiguranțele aferente, dar pot. La un moment dat chiar am simțit că pot să împing mult mai departe limitele. Alea autostabilite, alea pe care le aduc fiecare dintre ceilalți și în oarecare măsură și alea sociale. S-a risipit destul de repede, dar e de luat în considerare. Mă simt în general bine cu mine, iar stările de iritare și nervozitate apar când alții intervin cu dorințe, pretenții, intenții de-ale lor și îmi schimbă inevitabil cursul gândurilor, faptelor. Interesant e că nu mereu, dar totuși destul de des. E clar că am ceva de lucru la modul în care recepționez

Umbre

Mă uimesc uneori sincronicitățile, sau te gândești la ceva, iar într-un timp destul de scurt te pomenești că viața îți servește pe tavă fix ce îți doreai. Doar că. Ce e prea frumos sa fie așa, chiar e o lecție, pe care ești liber să o abordezi în ce fel poftești.  Am recunoscut niște tipare în ceea ce se întâmpla. Și în cum mă simțeam. Și în situația în care eram pusă. Mă simțeam cam confuză, eram tulburată și nu îmi era clar de ce. De teamă? De schimbare?  Da, dar nu asta era problema. Mintea rula în gol scenarii, filme, variante. Noroc că într-un final am încercat să văd ce spune inima despre chestiunea respectivă. Am descoperit ceva neașteptat. Inima tăcea mâlc. Dar eu, ființa mea stătea pierită, aproape se făcuse afiș pe peretele minții, ghemuită în ea însăși. În situația cea nouă dar totuși veche nu eram eu, nu eram cesa zic confortabil, nu eram nimic, invizibilă și mă simțeam groaznic, adunată în mine însămi dureros, nicio armonie. Și mi-am dat seama că nu degeaba îmi părea cunos

Răbdare și încredere

Mi-am pierdut exercițiul de a scrie de câte ori îmi tuna și mă apucă pofta de a filosofa sau de a îmi pune în scris niște trăiri sau păreri sau doar să scriu în jurnal ce am mai făcut. Poate voi relua, poate nu.  Nu știu de ce, dar am impresia că sunt într-un moment de cumpănă. Viața se întâmplă, totul se schimbă. Acum ceea ce am construit fir cu fir de câțiva ani stă sub semnul schimbării nedorite și neașteptate. Nu îmi e prea clar ce cale voi alege, opiniile specialiștilor sunt diferite, și deciziile sunt la mine. Am doar nevoie să îmi ascult... ființa, inima, viața ca să fiu împăcată cu mine. Și nu e ușor. Mintea, rațiunea dau o soluție. Doar că... mi se pare că restul ființei nu e chiar de acord. Am nevoie sa mă distanțez și să privesc lucrurile ca pe un tablou. * Învăț, sau mă rog, îmi iese uneori, să am răbdare și mai ales încredere. Ultima lecție a fost în excursia în Muntenegru și Kosovo. O lecție în două acte (poate mai multe, dar la restul am picat). Prima a fost momentul în