Mă uimesc uneori sincronicitățile, sau te gândești la ceva, iar într-un timp destul de scurt te pomenești că viața îți servește pe tavă fix ce îți doreai. Doar că. Ce e prea frumos sa fie așa, chiar e o lecție, pe care ești liber să o abordezi în ce fel poftești. Am recunoscut niște tipare în ceea ce se întâmpla. Și în cum mă simțeam. Și în situația în care eram pusă. Mă simțeam cam confuză, eram tulburată și nu îmi era clar de ce. De teamă? De schimbare? Da, dar nu asta era problema. Mintea rula în gol scenarii, filme, variante. Noroc că într-un final am încercat să văd ce spune inima despre chestiunea respectivă. Am descoperit ceva neașteptat. Inima tăcea mâlc. Dar eu, ființa mea stătea pierită, aproape se făcuse afiș pe peretele minții, ghemuită în ea însăși. În situația cea nouă dar totuși veche nu eram eu, nu eram cesa zic confortabil, nu eram nimic, invizibilă și mă simțeam groaznic, adunată în mine însămi dureros, nicio armonie. Și mi-am dat seama că nu degeaba îmi părea cunos
Mi-am pierdut exercițiul de a scrie de câte ori îmi tuna și mă apucă pofta de a filosofa sau de a îmi pune în scris niște trăiri sau păreri sau doar să scriu în jurnal ce am mai făcut. Poate voi relua, poate nu. Nu știu de ce, dar am impresia că sunt într-un moment de cumpănă. Viața se întâmplă, totul se schimbă. Acum ceea ce am construit fir cu fir de câțiva ani stă sub semnul schimbării nedorite și neașteptate. Nu îmi e prea clar ce cale voi alege, opiniile specialiștilor sunt diferite, și deciziile sunt la mine. Am doar nevoie să îmi ascult... ființa, inima, viața ca să fiu împăcată cu mine. Și nu e ușor. Mintea, rațiunea dau o soluție. Doar că... mi se pare că restul ființei nu e chiar de acord. Am nevoie sa mă distanțez și să privesc lucrurile ca pe un tablou. * Învăț, sau mă rog, îmi iese uneori, să am răbdare și mai ales încredere. Ultima lecție a fost în excursia în Muntenegru și Kosovo. O lecție în două acte (poate mai multe, dar la restul am picat). Prima a fost momentul în