micutze aberatzii

Plimbări sau alergări. De zi sau de noapte. Gerul pișcă, nasul curge. Natura e superbă. Ba frunze incredibil de galbene pe un cer de email albastru ireal, ba frunze roscovane, ba un apus incandescent de 5 minute prin geamul de la bucătărie, ba muzica ciorilor venind seara în oraș, ba luminile orașului reflectate în lacul de noapte, ba măceșe strălucind în soare... Mii de detalii. Stări variabile, ba bucurie și energie, ba oboseală și o ușoară dezorientare, ba bâjbâială, dar e ok așa. Mai descopăr una-alta. De exemplu că tot mai tind să uit câteodată de mine, să uit să mă ascult... 

 Azi mi-am dat seama, într-un târziu, că pot să fac pace cu temerile mele, cu îndoielile mele... E ciudat cum funcționează mintea... sau sufletul... sau ce-o fi. Acea tensiune, acea fină demarcație dintre eu-uri diferite, care e normală, nu enervantă sau uneasy cum o percepeam... Teama de altcineva, teama de ceilalți, de fapt - teama de necunoscut, de propriile mele reacții, de ce ar putea fi sau ar putea să nu fie... Uneori, când ceva se simte bizar și ai dubii, e suficient să îi lași spațiu și să îi dai timp să se clarifice în tine ce simți de fapt, care îți sunt temerile, să le vezi, să le simți, până ajungi să le înțelegi. Atunci te liniștești și nu mai fugi de ele. Mi-e așa mi s-a întâmplat cu acest calup de temeri neclare. Un proces tare bizar, cu vise destul de stranii, care mi-au scos la lumină temeri și senzații pe care credeam că nu le mai am, care tare m-au pus pe gânduri dar nu le găseam rostul, pe care nu le înțelegeam... A fost nevoie să înțeleg că nu înțeleg și să îmi pe

 O călătorie bună e una în care și destinația, și călătorii, și atmosfera sunt în armonie. O călătorie în care oamenii sunt cu sufletul deschis, cu dorința de a explora, de a se bucura, de a cunoaște. Când își lasă în urmă prejudecățile, angoasele, ideile preconcepute, reticențele și își permit să fie ei înșiși, nestresați. Într-o astfel de călătorie chiar dacă condițiile nu sunt absolut ideale oamenii se simt bine.  Cred că astfel de călătorii îmi place să declanșez. Și e extrem de interesantă dinamica. E uimitor să văd că, de multe ori, cei care se dovedesc interesați sunt oameni la care nu mă aștept. Și, petrecând astfel mai mult timp cu acei oameni, descopăr că sunt niște oameni mișto - deși, dacă aș fi luat în calcul părerile unora sau altora, diverse prejudecăți sau opinii imicit, sau chiar unele chestii care m-au enervat direct, n-aș fi ajuns niciodată să descopăr că oamenii ăștia sunt mișto.  Și da, de multe ori acești alții pe care nu-i prea știi, nu cei pe care i-ai considera

Un nene în vârstă stătea lângă poștă pe o cutie goală și vindea mere. N-a vândut prea multe, că la întoarcere avea aceleași trei pungi cu mere verzi, de vară, de pom de curte, ciupite, mici, imperfecte. Deja se pregătea să plece când l-am surprins întrebându-l cu cât dă merele. S-a întors spunând cu 5 lei, apoi, repede: pe astea două le dau cu 8 lei, că plec deja. Un nene de la țară, cu chipul ars, brăzdat de riduri și o privire oarecum copilărească. I-am dat 10 lei. Cu mâinile lui mari, tăbăcite și neîndemânatice a cules de jos, de sub niște pungi un portofel/portfard - probabil de-al nevestii, vreun giveaway de prin revistele de modă de-ale vreunei fiice sau nepoate, on obiect foarte roz aprins sidefat - pe care l-a deschis cu gesturi grijulii care clar nu-i erau în obicei, îl ținea cu grijă, cu vârfurile degetelor lui înnegrite și tăbăcite de om muncitor, și a pescuit cu greu doi lei pe care mi i-a întins cu grijă. N-avea mare lucru în portofel, maxim 15 lei. Mi s-a făcut milă. Dar

 De ceva vreme mă gândeam să fac pace cu mine. De când mi-am dat seama ca eram mai mereu în conflict cu mine. Dintre toți oamenii cu care am avut de-a face, dintre care unii chiar care se purtau nașpa cu restul lumii, cu mine însămi m-am purtat cel mai nedrept. Nu m-am ascultat, nu mi-am dat nicio șansă, m-am tratat ca pe un nimic, m-am uitat pe mine fiind prea atentă să nu-i fac pe alții să se simtă prost... Ce să zic, trebuie să recunosc, obiectiv vorbind, că m-am tratat ca pe ultimul om. Poate pentru că nici nu mă simțeam om? Mă simțeam ca ceva care pur și simplu e, și nu e la înălțimea așteptărilor cu nimic. Da, am fost îngrozitor de nedreaptă cu mine. Foarte de curând mi-am dat seama de asta. Mi-am dat seama că nu știu să țin cont de mine și de ce simt, că nu știu să înțeleg ce simt, de ce simt ceea ce simt... Că nu comunic cu mine deloc. Și normal că mă simțeam nașpa, că mi-era parcă jenă de mine că nu sunt altcumva, mai deșteaptă, mai bună, mai frumoasă (mai ales nefrumoasă mă s

 Azi, după ședința cu Iolanda am rămas cu un sentiment neclar de nu știu cum nu știu ce oarece insatisfacție, neadecvare cumv, ceva vag dar deranjant. Eram în vechiul meu rol de biet angajat, angrenat în fel de fel de probleme și dificultăți și, cumva zicea bine ea - care sunt angoasele noastre acum? Bani, nesiguranță/teamă de viitor și politică. Și mi-am dat seama că nu mai sunt în rolul îla, e bizar. Într-un timp scurt să ajung să văd exact invers? Apoi mi-am dat seama. Cum-necum, mi-am schimbat perspectiva. Vedeam paharul pe jumătate plin. Of, doar pe jumătate plin! Și da, era real. Acum cumva am inversat perspectiva. Nu, nu mai văd paharul, ce  eîn el, că e pe jumătate plim. Văd tot restul - RESTUL (care e restul în această imagine? v-am încuiat?)