micutze aberatzii

Tot din garnitura viselor bizare mai am câteva din ultima perioadă. Unul, de vreo săptămână sau un pic mai mult, era cumva dintre visele pe care mi le explic prin teama mea că o să moară mama. Am mai avut unele similare de-a lungul vremii. Ăsta de-acu era că eram undeva pe la intersecția de la AFI , eu nu știu unde mă duceam, iar mama voia să ia un mijloc de transport spre altă direcție. Era noapte.  Vine un tramvai. Mama fuge spre stație, dar nu mai știu, ori era alt tramvai, ori se retrăgea, nu era bun. Apoi vine un autobuz. Stația era un pic mai departe, dar pe partea mea, în spate, adică cumva peste intersecție. Autobuzul se oprise în stație. Maică-mea alergă spre el. Se tot îndepărta, era multă lume care urca sau cobora. A ajuns la ușă, ba chiar la ușă din mijloc sau spate. Unde mi s-a părut că s-au oprit și s-a împiedicat, a căzut. Și nu era singura. Am alergat s-o ajut, să văd ce a pățit. M-am apropiat și cum mă apropiam am văzut că erau vreo două gropi pline de apă

 Am din când în când vise. Adică unele pe care le și țin minte și care sunt tare bizare. Uneori pricep ce-mi zic, alteori rămân mască și nu înțeleg nimic, le întorc pe toate părțile și nimic. Ăsta despre care scriu e destul de recent și cred că e evident ce spune. Prima parte mi s-a cam șters, era ceva gen film polițist sau mă rog, pe-acolo, era un cineva care se străduia să deschidă un caz împotriva altcuiva care îi făcuse mult rău, parcă era vorba de hărțuire, nu-s sigură. Țin minte doar un flash când respectivul îmi arată un dosar cu ștampilă pe el și se și ne bucurăm că ura, ce bine, netrebnicul va fi condamnat, ajunge la pușcărie și primește ce merită. Apoi alt flash, imagine din celulă (?) unde individul, hărțuitorul este luat în primire de comitetul de întâmpinare. Aici gândeam perfect, acum hărțuitorul primește ce merită, o să vadă și el cum e să fii hărțuit. Era un șef și câțiva executanți. Șeful decide că ăla e un gunoi și că vor să scape de el. Ăla face la început pe cocoșul

Într-o sâmbătă oarecare cu prognoză dubioasă, o drumeție. Una dintre multele de anul ăsta. Am plecat din București pe întuneric, noapte încă, ploaie care s-a schimbat în fulgi, apoi în drum spre Timișu de Jos diverse cețuri și ploi, iar după Sinaia - norii s-au mai ridicat, cât să vedem împrejur. Pornind urcușul prin pădure spre Tamina, de la o pădure ușor pudrată dar mohorâtă am dat de tot mai mult alb, până am intrat în tărâmul basmelor. Un vis alb, nici nu conta că cerul era gri.  Și, pentru că eram într-un basm, după colț dintre nori, a început să ne facă cu ochiul soarele, jucăuș. Basm cu zăpadă ca-n povești și soare. Prima zăpadă ultra proaspătă de anul ăsta (ninsese peste noapte). Apoi minunile s-au ținut lanț, că doar eram într-o poveste.  După ce-am urcat prin canion am început urcușul prin nămeți spre Piatra Mare, ca direcție. Pe urcușul ăsta prin zăpadă până la genunchi cerul, soarele, pădurea și muntele s-au jucat cu noi de-a v-ați ascunselea. Soarele era sus, lumina, dar v

Vedeam sau văd la mulți, foarte clar, cum își doresc că lucrurile, lumea să se schimbe, dar să o schimbe alții, sau să se schimbe pur și simplu, dar ei să nu schimbe nimic. (Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic! Sau să nu se revizuiască, primesc! Dar să se schimbe pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.) Ce nu vedeam însă era că și eu fac la fel. Mai revizuiesc pe ici pe colo, dar nu schimb nimic...  M-am surprins agățată de trecut, de amintiri ajustate sau chiar înfrumusețate... Dar dacă elimin filtrul rozaliu paseist... Da, au fost și momente mișto, dar și multe chestii care numai mișto nu erau. Sau în regulă. Sau sănătoase. Dar deh, amintirea tinde să falsifice un pic (sau mai mult) lucrurile - ori le îndulcește, păstrând mai mult aspectele bune, ori dimpotrivă, le amărăște, dacă păstrează mai mult momentele nasoale... Da, nu fac excepție. E interesant cum de vedeam așa clar la alții dar la mine ioc.  Vedeam de câteva zile cum la pastel se încearcă să recreeze atm

Denumirea e ironică. Mă refer la toate divele feminine și masculine pe care le-am întâlnit în viața mea. Și nu vorbim de alea oficiale. Cred că toată viața am trăit (că mulți alții) la umbra divelor. Știți genul, în orice comunitate, mică, mare, e cineva, ea sau el, care cumva strălucește, vrea atenție, face chestii interesante, zice chestii, se poartă într-un fel, emană încredere în sine. Unii așa sunt, mai dezinvolta, comunică mai ușor, nu-și fac atâtea probleme. Alții au probleme, și din cauza lor ori devin mai retrași, ori, dimpotrivă, că să compenseze distorsiunile din inimă, au nevoie de atenție disperată că să compenseze. Și aceștia plusează, sunt cei care se manifestă egocentric, că niște mici divinități, își dezvoltă mecanisme de a se plasa în centrul atenției, și ajung să creadă că lumea se învârte în jurul lor, și că lumea le e datoare cu adorație. Toți restul, o lume de non-dive, ne dorim măcar un pic din strălucirea divelor. Ceva din încrederea și naturalețea celor care st

Știi cum e, frumos, calm, poate un pic apăsător... Apoi, că din senin, vine furtuna. Tună, fulgeră, plouă, bate vântul turbat. Apoi ușii ușor se oprește. Se limpezește cerul, aerul e mai curat, iese și soarele, e ca o nouă zi sau o nouă viață? De ceva vreme, în ciuda vremurilor ciudate, la mie lucrurile au mers relativ calm. La muncă aveam stabilitate, un mediu plăcut, o gașcă mișto, doar mici nervișori și frecușuri inerente jobului. După bizarul moment în care mi-au căzut ochii pe anunțul celor de la Oxigen pentru cursul de ghid și am luat neașteptată decizie să mă înscriu lucrurile au mers liniar și aici, am mers la cursuri, am făcut practica, am dat examenele, am trecut la următorul curs, aici am fost mai dezamăgită de cum au mers cursurile, la fel și de oportunitățile de a deveni ghid la ei, modul corporatist de raportare și acel ceva care mă făcea că șefa lor să nu îmi placă, am dat examenul iar pentru cursul final, de montan, am decis să îl fac la ATGR.  Am mers și aici, am parti

Am deschis fereastra camerei de hotel - era cam sus, crea impresia că sunt la mansardă. Dădea spre oraș, eram în inima zonei vechi. M-am uitat cu nesaț, ce vedeam era interesant, amalgamat, vechi, nou, podul de sticlă futurist, ziduri de cetate, ceva frumos smălțuit cu albastru, niște guguloaie bizare, acoperișuri, un râu, străzi, forfotă. Eram pe versantul unui deal, vedeam mai de sus. Mi-am notat în minte pe unde vedeam acel ceva cu mozaicuri albastre, voiam musai să ajung să văd ce e.  Aveam program liber până la 1 noaptea, când ne prelua autocarul să ne ducă la aeroport. Am ieșit cu colega să batem Tbilisi-ul, zona pe unde eram, adică centrul vechi.  Nu apucasem să studiez prea bine ce și cum, citisem câteva articole ale unora care fuseseră și îmi rămăsese în cap că e mișto să urci la cetate cu telegondola, să vizitezi grădina botanică, niște cluburi și baruri și în rest cam uitasem. Așa că am luat-o pe o străduță apoi pe alta, mai mult privind la casele cu arhitectură specifică Tb

 De mai mult de-o săptămână îmi stă pe creier o chestie, legată de starea lumii în momentul prezent. Și de Covid și de nemulțumirile tuturor, și de ce și de cine și cine ce... Totul s-a cristalizat - doar un început de, cam pe când am citit acest articol preluat: https://www.facebook.com/dana.m82/posts/10221050526067716 E lunguț, da' e mișto. Și poate fi criticat și de pro- și de -contra. Depinde de perspectivă.  Da' ce face bine e că pune toate faptele la rând, toate câte s-au zis oficial, s-au garantat, au fost „adevăruri” incontestabile la momentul respectiv. După care n-au mai fost sau chiar s-a afirmat, tot oficial, contrariul. Și totul într-un timp foarte scurt - toată nebunia asta durează de un an jumate bătând spre doi. Privind cât de cât detașat, ca și cum nu m-ar privi toată nebunia asta...  În primul rând, ce am simțit - de cum ies în oraș, prin locuri aglomerate, mă năpădește un fel de stare, nor, cumva parcă apăsător, o stare care nu prea e a mea. Apoi, într-un târ

După mult timp de când mi-am dat seama că nu mai vreau să fac aceleași lucruri care mă țin captivă în rotița de hamster dar că nu îmi dau seama ce sau cum să fac...  ieri, după un oarece apogeu al stării ăsteia, de m-am și jelit cumva (deh, colegii de gașcă la care țin tot pleacă, e un exod, afli chestii, vezi cum se mișcă lucrurile, îți pui problema, ok, da' io ce fac în contextul ăsta? Ei știu că vor să plece la mai mulți bani sau/și ceva mai interesant; io nu vreau nici să stau, nici să plec, vreau cu totul altceva da' nu știu ce)... După jelania asta în timp ce îmi făceam bagajul pentru excursie am început să mă simt mai bine... și lent, mi-am dat seama că și starea asta, care mă enerva, de stagnare și de a nu ști... nu e rea. Cred că abia acum am început să îmi dau seama că de fapt asta e adevărata libertate. Cu tot ce implică. Da, NU știu ce să fac sau încotro s-o apuc. Asta înseamnă că pot s-o iau în orice sens, să fac orice, dacă nu mă mai limitez la ideea că am de mers

  De când am făcut azi ochi se auzea sunetul ploii. Și, deși eram în pat înfofolită în plapumă și tare bine era, am avut brusc gândul, la auzul rafalor de ploaie - ce-aș ieși să alerg și să țopăi în ploaie - mă și vedeam. Dar n-aș fi ieșit atunci de sub plapumă să mă îmbrac nici obligată (logic, nu?!) După ce mi-am făcut treburile, când se apropia pauza de masă, observ că nu pare să mai plouă. Aha! Acum ar fi momentul! Îmbrăcat, stratificat, blindat și gata.  Am ieșit. Ploaie mocănească. M-am fofilat pe străduțe cât să ajung în parc. Inițial am început alergând, dar în scurt timp scoteam aburi. Statul termo era prea termo iar foița de ploaie, deși respirabilă, nu făcea față. Așa că până în parc am mers pe jos prin ploaia mocănească care lega cerul cu pământul printr-o bură alb-cenușie pufoasă. Și totuși, e surprinzător de frumos! Frunze căzute, copaci colorați, asfalt ud. Prin parc - și mai și. Aproape nimeni pe alei. Pițigoi veseli ciripeau și se zburătăceau prin bura de ploaie.  Un f

Să îți deschizi inima. Nu față de cineva anume, ci pur și simplu. Sau, mai degrabă, să n-o închizi, să n-o baricadezi... Orice te ajută să faci asta e bun... Bizară mai e și calea asta, a mea... Ceea ce e în general o dependență, în acest caz e exact invers, o eliberare... în loc de o evadare din realitate cum e de obicei, a ajuns să fie o plonjare în realitate, în acum... Nu m-aș fi așteptat, n-aș fi putut gândi așa ceva.  Vise ieșite din comun, cu final complet neașteptat... Mă rog, visele așa sunt, bizare în general... Dar unele parcă-s mai zăpăcitoare ca altele... Spun ele ceva-ceva, dar uneori e greu să înțelegi ce vrei să-ți spui... 

Când se presupune că trebuie (de ce trebuie?!) să fii undeva și să faci ceva (sau să freci menta, dar să fii pe-acolo just în case) dar tu știi că o oră-două n-are nimeni nicio treabă cu tine, de fapt... și ieși (ilegal) pe-afară, să mergi sau să alergi prin frunze, să te bucuri de soare, cer, nori, culori, vânt, de toamnă, de mirosul de frunze arse sau doar căzute... Neprețuite. Momente furate rutinei, plictiselii și "obligațiilor" absurde. Momente câștigate pentru viață, pentru suflețel...  pentru starea de bine. Azi, în timp ce alergam și mă îmbătam cu frumusețea dimineții de toamnă am avut senzația că ceva s-a schimbat, lumea s-a schimbat, că lucrurile s-au așezat la locul lor, că totul e cum trebuie să fie - sau, de fapt, că am intrat eu în starea în care să le văd așa, pentru că ele au fost mereu cum trebuie. Iar schimbarea e inevitabilă, totul se poate întâmpla/schimba incredibil într-o clipă sau într-un timp extrem de scurt (cum a fost cu pandemia, la început!). Schim

Undeva pe lângă Kutaisi ghidul ne-a dus la o vinărie. Erau cu zecile în zonă, peste tot vedeai un indicator cu "Drumul vinului. Crama x". Un drum îngust, șerpuit ne-a dus între niște garduri mascate de iederă și mure spre o intrare pe care scria Baia's Wine. O clădire joasă în stânga o curte frumoasă, aranjată, bine îngrijită, pomi, trandafiri, în față o casă mai înaltă. Soare cald, mult verde, un cățel prietenos și fum de cărbuni (ni se pregătea prânzul care însoțea degustarea). O fată drăguță, îmbrăcată lejer, sport, ne-a întâmpinat și ne-a condus sus, pe terasa casei, unde a început să ne povestească despre vinăria lor, despre vinurile georgiene, despre soiurile georgiene unice de struguri, despre zonele lor viticole... Ne-a vorbit cu multă pasiune. Aventura lor în lumea vinurilor a început cu sora cea mare, acea Baia din denumirea vinăriei. O corporatistă ce lucra în Tbilisi, care s-a săturat de jobul "la stăpân" și care a descoperit istoria tradiției vinuri