Toți avem fricile și demonii noștri. Personale. Unele sunt generice, cum ar fi frica de moarte, pe care le simte și le înțelege orice ființă umană (și poate nu numai). Altele sunt strict personale, adică tu n-ai cum să înțelegi de ce mi-e mi-e frică de cine știe ce. Toată viața m-am luptat cu fricile mele. Ba le-am negat. Ba le-am scos de sub preș și m-am holbat la ele, le-am studiat și am zis că ce prostii, trebuie să le lupt cu ele, n-au niciun rost. Am încercat să le demontez în bucăți, pe cale logică. A funcționat - parțial. Pentru că de fapt nu au dispărut. S-au camuflat. Au făcut pe moartele în păpușoi. Dar nu pe bune. Prin colțuri întunecate își reclădeau păienjenișurile. Dar am început să visez niște aiureli de te doare capul. Monștri, dezastre, situații halucinante. Tâmpenii. Dar tâmpenii d-alea pe care nu le uiți când te trezești. Apoi, în câte un moment mai relaxat, mintea, care le rumega mărunt, scotea, ca un magician, iepurele din pălărie - care era frica camuflată ce se