micutze aberatzii

La un moment dat mă gândeam la toată treaba asta cu trecutul care ne condiționează, ne influențează gândurile și acțiunile, la felul în care ajungem să ne formăm o imagine despre noi înșine, o imagine despre ceilalți, și alții își creează o imagine despre noi... De fapt gândul venise invers, legat de imaginea pe care ne-o lipesc alții pe frunte, ne consideră "așa" (adică într-un fel oarecare și simplist) și nu văd nimic altceva, nici nu le trece vreun gând prin minte că am putea fi mult mai mult de atât, ne tratează ca atare și cumva acceptăm asta și începem să ne vedem și noi "așa" [de exemplu - faci bine asta, dar nu faci asta, nu ești așa, nu ești potrivit(ă) pentru asta; și chiar începi să crezi că nu poți face x sau y chestie]. Să revin totuși la firul dezlânat al gândului. Sunt toate faptele, gândurile și acțiunile noastre din trecut definitorii în mod categoric pentru ce și cine suntem acum, azi? La primul gând ai zice că da. Și totuși nu întru totul, aș zi

Șoapte străine (sau nu?) în minte. Dialoguri sau semimonologuri a la "Jake și femeile lui". Senzații stranii, almost real (prea real, chiar... suprareal?). Totul e neașteptat, inclusiv eu. Care eu? Și o oarecare umbră de tristețe amestecată cu... iubire? sau ce-o fi. Și un feelig de cumva uneasy, pana mea, e ciudat ce-a fost, și-acum cum mă comport?! Bizareriile mele, vise, semivise, senzații, feluri de a simți chestii invizibile cu antene invizibile, neliniști, liniști, revolte, întrebări, schimbări, alte întrebări, alte revolte, nerăspunsuri, răsturnări de situații, acceptări, revelații, revolte, acceptări, alte revelații, un carusel mai mult sau mai puțin imaginar, știu că nu știu, zăgazuri, curenți, lupte, deblocări, plutire lină, vârtejuri mici și mai mari, trăiri diverse, bucurii mici, clipe, prezent, trecutul e praf în vânt, viitorul e ceață, între ele - clipa, viața, un infinit de posibilități. Acceptare. Ce simt și ce sunt nu depinde de nimeni, de ce face sau zice

Încep alandala, cumva de la coadă - un fel de cea mai recentă cujetare din puțul gândirii. Asta s-a înfiripat în drum spre casă, gândindu-mă la felul cum ni se pare că ne văd sau ne privesc alții, motiv de nesiguranță și autodesconsiderare... inclusiv în relațiile de muncă. Nu poți schimba modul în care te vede cineva. Poți însă schimba modul în care te vezi tu pe tine. Iar felul în care te vei comporta, cum interacționezi după aceea cu ceilalți va influența și modul în care te văd aceștia... Valuri. Toți suntem valuri ale aceleiași mări, de aceea poate uneori comunicăm subtil, fără să ne dăm seama sau să ne propunem... Uneori, când marea nu e agitată și ne lăsăm în voia curenților, care oricum ne duc, pe noi, valurile... A simți. A fi surprins. A te bucura de chestii minunate. A dormi. A nu dormi. A visa. A nu visa. Liniște și surprize. Stări. Mirări. Aici ar fi de detaliat, dar habar n-am ce și cum să zic, trăiesc niște senzații suficient de bizare încât să îmi taie piuitul și să

Nu, nu mi-a mai murit nimeni drag de curând. Și nici nu sunt în vreo depresie. Deloc. Nu, dar citind "Cu ultima suflare" am făcut niște conexiuni, cumva niște gânduri se zbat să iasă la suprafață, le fac loc aici să se desfășoare: Am avut de relativ timpuriu tangențe cu moartea - aveam vreo 10 ani cred (eram într-a patra) când a murit bunicu' și eram singură cu el acasă. Bunicul pe care îl iubeam mult, dar pe care îl chinuiam cu drăciile mele (am fost mereu încăpățânată, făceam doar ce aveam eu chef, tot felul de tâmpenii). Împlinise recent  81 de ani, avea hipertensiune (mare, dar mare rău), suferea cu plămânii - avea emfizem pulmonar în urma TBC-ului căpătat în tinerețea lui revoluționară (altă poveste, o să scriu separat despre acest bunic al meu cu o viață foarte vie și interesantă) și din cauza asta, în ultimii ani, respira foarte greu, mergea încet că amețea, dar tot mișuna prin cartier și stătea în fața blocului la taclale cu moșii lui. Era o dimineață de ianuar

Enervanta și sâcâitoare voce a eului rațional care se simte nebăgat în seamă, nedreptățit, neiubit, care se compara cu unii sau alții, care spune că viața e nedreaptă, se perpelește că nu are ce și-ar dori. Mintea, care făurește gânduri și punți și conexiuni inexistente în favoarea ipotezelor dorite, care nu e deloc de încredere, pentru că încearcă să intuiască ce îți dorești ca să țeasă povești pe placul tău și care nu au decât o vagă tangență cu realitatea... De câte ori acești falși amici te bat pe umăr și îți șoptesc la ureche... Începi să vezi deformat, privești cu ochi reci, care judecă, iar fluxul armoniei se curmă, strangulat de răceală judecăților și suferințele ego-ului... Din când în când, nu știu de ce, nu scap de ei, îmi amărăsc percepția și îmi readuc la lumină răni vechi... Probabil ca să găsesc leacurile potrivite pentru cicatrizare completă? Partea bună e că acum măcar simt când sunt pe cărări greșite și încerc să îmi mut gândurile de la "eu" spre ceva mai

Alerg în parc de dimineață - mă rog, pe la 11. Căldură mare, dar lângă lac adie o briză salvatoare. Am făcut un popas la buturuga cu libelule ca să savurez priveliștea, sunetele, armonia lacului, cu tot cu trilurile nu știu cui, cu echipajele de caiac și canoe ce vâsleau pe acolo, cu vaporaș... Cumva totul e la locul său, nimic nu era greșit, nimic nedrept. O conexiune între gânduri - de fapt așa e realitatea, doar noi în mintea noastră atribuim ideea de corect, greșit, nedrept, frumos, urât, de fapt totul pur și simplu este și atât. O libelulă voinică, bleu, s-a oprit pe bordura malului. Ne studiem reciproc. Un pește bâldâbâc undeva. Vălulețele clipoceau discret. Soarele dogora intens pe cerul foarte albastru. Am alergat mai departe. Am mai făcut un popas la golfulețul care era în copilărie locul de umbră între sălcii când mergeam cu bunicu' cu barca pe lac. Sălciile rămase stau semiprăbușite peste mal către lac. Un clan de rațe își făceau siesta aici. M-am strecurat tiptil și m-a

Azi la cafeaua de dimineață se vorbea despre oboseală. Care mai de care obosit, varză dimineața, nevoie de x cafele ca să se dezmeticească măcar un pic, care așteaptă weekendul, concediul, vacanță, pensia... Ca să se odihnească. Și ca să facă ce are chef. Asta îmi amintește de un film vechi, ceva cu unul care a primit o telecomandă cu care putea să dea skip peste momentele plicticoase sau jenante sau de căcat și să sară doar la chestiile mișto. Și ha, ha, țeapă! Că a ajuns la bătrânețe din câteva skip-uri dar habar n-are unde i s-a dus viața, nici cum a ajuns la chestiile mișto pe care și le dorise, dar mai ales ratase mii de momente din viața celor dragi. Oare asta vrem cu adevărat? Să sărim peste ce nu ne place? Dar fiecare clipă din astea e o bucată din viața noastră proprie. Ca și cum ne-am tăia un deget sau ceva de genul ăsta. Și asta doar pentru că ne imaginăm că doar momentul x e viață adevărată (weekendul, concediul, vacanța, momentul în care ni se împlinește nu știu ce dor

Episoade din excursia din Parâng, un fel de flashback-uri. Mergeam pe creastă, norii și ceața se jucaseră cu noi toată ziua. Din dreapta, dinspre căldările Roșiile-Mândra, ascunse de nori, se auzeau tunete. Apoi s-au revărsat și peste noi, unindu-se cu norii ce se ridicau din cealaltă parte și au făcut corp compact. S-a făcut cam întuneric și friguț și a început să bată vântul. Stopi fini de ceață ne răcoreau după urcușul obositor. Tocmai treceam printre cele două momâi gemene și glumeam că portaluri dacice alea alea când a început să picure mai concret și mai hotărât. Am apucat să ne punem pelerinele. Apoi s-a pornit o ploaie zdravănă. Am mers o treime de drum pe o ploaie în crescendo, pe porțiunea zimțată până spre coborârea la Mândra s-a dezlănțuit complet, cu vânt, cu grindină în rafale, cu mici respiro-uri, tunete și dintr-o parte și din cealaltă, poteca devenise pârâu de munte. Culminant a fost momentul când am pornit să coborâm. Dinspre Mândra ne-a lovit, acolo în șa, un vânt

Dor de Parâng, de dormit cu cortul sub stele, în ciuda tuturor lipsurilor, a frigului, a ploii, a celor 17 kg cărate în spinare ore în șir pe urcuș printre blocuri de piatră aruncate la întâmplare de uriași beți. Momentele când e soare și cerul albastru ca cerneala îți zâmbește printre nori, floricelele îți fac cu semne dând din cap fac să uiți orice disconfort. Iar când umbli pe creste, prin ținuturi de basm, jumătate ceață de nu vezi nimic, jumătate senin și arătându-ți priveliști ce îți taie răsuflarea, iar la fiecare pas ceva te uimește, îți atrage atenția, te sace să simți că fiecare clipă merită trăită din plin... atunci rămâi cu o stare indescriptibilă, ca o vrajă, pe care nu o poate înțelege decât cine o trăiește. Vera a zis în glumă ceva de parângită, dar nu e chiar așa doar o vorbă în vânt. În acest moment nu reușesc să mă hotărăsc ce anume să scriu mai întâi despre cele șapte zile în Parâng, așa că o să scriu doar... Căsuță de pe stâncă - refugiul agățat, fum, foc de ta