O zi de sâmbătă cu vânt în plete şi cu totul în nori (nu doar cu capul). O trecere prin inima unui nor - un frig care te îngheață pân' la oase. Şi multe stări contradictorii, contrastante.
Sub amenințarea ploii de la ora 14 am pornit spre Transalpina şi Parâng. Dimineața părea fără nor, dar până să intrăm pe Transalpina norii s-au ivit din ce în ce mai pufoşi şi masivi.
Autocarul dansa pe serpentine întâi prin sate vâlcene încărcate de meri, apoi printr-un peisaj mai golaş către Rânca. Serpentine spectaculoase, la venire m-au impresionat mai puțin, dar la întoarcere, aurite de lumina amurgului mi-au plăcut la nebunie.
Ajunşi la pasul Urdele am pornit să urcăm. Norii acoperiseră complet cerul, cenuşiul pufos şi mult nuanțat se aşternuse peste nu demult albastrul cerului.
Am mers pe spinările blonde si ierboase ale monştrilor preistorici adormiți încolăciți... urcat, mers drept, coborât... Am făcut un traseu oarecum ca un arc de cerc strâmb, după vârful Cărbunele am coborât într-o şa, apoi am urcat o pantă mai pietroasă, apoi iar am coborât lin şi îndelung pe potecă.
Vântul ne-a însoțit în permanență, dând fiori reci. După popasul aproape de finalul coborârii line soarele a reuşit să îşi facă loc, norii se zbăteau să îl acopere la loc. După ce ne-am pus în mişcare urcând iar, când am ajuns aproape de indicatorul spre lacul Gâlcescu soarele a biruit norii în mod categoric.
Coborârea spre lac, întâi tot pe spinarea ierboasă a uriaşului ascuns, apoi pe piatră, a fost o feerie de lumină solară. Am descoperit lacul întâi ca un petic albastru-verde după un zid de stâncă, iar după încă câțiva paşi am descoperit că sunt două lacuri ca nişte ochi, legate de un firişor de apă.
Ca să ajungem mai aproape de lac am coborât un grohotiş afurisit, pe Hornul lacurilor, care ne-a făcut să dansăm ciudat şi cu teamă.
După câteva meandre am ajuns la iarbă, în căldarea în care se ascunde lacul. Care de aici de jos abia se mai vedea, se vedea cel mai apropiat, Vidal, şi încă unul micuț, pe care nici nu-l văzusem de sus.
Perspectiva se schimbase mult... Din păcate trebuia să ne întoarcem, aşa că nu ne-am mai dus până la marele Gâlcescu (care e, zice-se, cel mai mare iezer glaciar din Parâng), căci mai era mult de mers până la el, deşi părea aproape.
Am pornit urcarea din nou pe Hornul lacurilor, care mi-a plăcut mult mai mult pe urcare. Norii făcuseră în spate un zid neguros, vinețiu, compact şi veneau spre noi amenințători, purtați de vântul aspru şi supărat, cu rafale reci.
Am apucat să facem o poză de grup şi gata, soarele a fost înghițit, vântul ne-a dat un brânci rece să accelerăm spre "casă".
Mergând prin iarba mare şi uscată din creştetul muntelui, cu gândul departe, brusc soarele a dat perdeaua la o parte şi a ieşit iar. Juca tenis cu vântul şi se distrau făcând figuri din norii albi. Luau un nor mare şi compact, vântul îl împrăştia în forme miraculoase, iar soarele îl lumina pe fundalul cerului. Joaca asta a durat ceva, cu norii albi din avangarda oştirii întunecate ce venea din nord.
Până la urmă, cum mergeam iar în arc de cerc, muntele a început să fie înghițit metru cu metru de negurile nordice. Soarele a fost izolat si el, iar noi am fost înghițiți cu munte cu tot de nori, de vânt şi de umezeala atomizată a sufletului rece de nor. Vântul se intensifica, îmi fluiera în urechi iar eu îi cântam o simfonie imaginară.
Era să ne abatem la un moment dat, urmărind doar marcajul, de la drum, chiar înainte de Cărbunele. Ne-am redresat şi am urcat pe Cărbunele. Aici, spre sud, unde se mai vedea câte ceva printre nori, strălucea un picior de curcubeu ieşind dintr-un nor.
Vântul tot sufla, mai ducea norii de colo colo. Am zărit în depărtare, într-o portiță a norilor cenuşii, castele de nori roz şi autocarul nostru. Am ajuns repede, mânați de frig. Ne-am refugiat la masă la barul-restaurant din pasul Urdele unde soba ne-a readus la viață.
Afară norul alb înghițise tot, nu mai vedeam mai departe de 3 metri, de autocar nici pomeneală... Abia la plecare a început să se mai vadă ceva.
Pornind înapoi pe Transalpina am asistat la defilarea cețurilor pe creste, dansuri ale ielelor, o nebunie. De la un punct încolo am ieşit de sub puterea norilor şi i-am văzut din afară. Soarele de apus aurea tot peisajul, care devenise de vis. Totul era de poveste, te uitai şi nu-ți credeai ochilor - e acelaşi peisaj de la venire?
Apoi, pe măsură ce coboram şi soarele cobora şi el culorile se schimbau, norii se colorau incredibil din ce în ce, apoi soarele a lucit roşu incandescent câteva clipe şi a plecat să doarmă.
Comentarii