micutze aberatzii

Ieri (he, ieri-ul ăla a trecut demult, am început să scriu... luni, marți?) m-a apucat brusc pofta de scris. După o lungă perioadă în care am trăit, am călătorit, am simțit, m-am îndoit de ce-am simțit și ce-am gândit...  După o lungă pace aparentă, de fapt după un armistițiu cu mine și cu lumea, după călătoria în Georgia și mai ales interacțiunea ființei mele cu ceilalți, cu colega de cameră, cu genul de excursie, cu nemulțumirea mea surdă și greu de conturat... un ceva ce stătea, ca o ceață, fără a se contura... a prins a se încheaga. Nu m-am mai confesat acestui jurnal sau ce-o fi ăsta, nu mi-am mai făcut demult o radiografie profundă, sinceră. Și se pare că era momentul, ca să mă limpezesc. Da, pentru mine scrisul e un soi de terapie, care mă ajută să mă înțeleg pe mine. Așa că m-am gîndit că e cazul să fiu iar foarte sinceră cu mine și în scris. Ca să le văd și mai clar. Și să mi le asum. Chiar dacă m-ar citi oricine și indiferent ce părere și-ar face, asta sunt, astea sunt et...

Ascult de pe youtube Erik Satie - The essential collection și starea apăsătoare se duce ușor-ușor, se evaporă. Ciudate mai sunt și stările astea! Am tot citit zilele astea printre picături diverse descrieri și scrieri ale unor alți călători... adineauri căutam să citesc un fragment din Dans dans dans ca să-mi dau seama dacă l-am citit au ba și am dat peste niște cronici literare ale unui nene George B. Moga am citit una legată de Dans dans dans apoi am deviat spre alte titluri și am constatat că avem gusturi diferite. De exemplu, lui 1Q84 i-a displăcut total, l-a enervat și o consideră o mare dezamăgire. Omul are argumente solide, presupun că e de meserie literat sau ceva de gen la cum critică construcția personajelor sau ritmul cărții. Eu, ca nespecialistă, ghidată doar de starea de moment și de o concepție tip „eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, am apreciat altfel această carte. Într-un fel, mă bucur că nu am aceste îngrădiri teoretice. Am mai răscolit prin cronicile domn...

N-aș putea spune ce-i cu starea asta tuflită ce mă agasează de vreo săptămână. Hmm, mai accentuat, chiar de vinerea trecută parcă. Mă rog, probabil s-a insinuat după duminica aia în care a avut maică-mea starea aia nașpa de nu știam ce să fac și începusem să mă gândesc la toate nenorocirile posibile. Deci grosso modo, două săptămâni cu mici intermitențe. Și din câte m-am prins, și ea la fel. Gândurile negre fâlfâie ca niște ciori primprejur. Ca ciorile iarna, când se-ntorc în oraș și umplu câte un copac golaș cu penele lor negre, cu croncăniturile și bombardează cu găinaț. Cam așa-s acum gândurile alea negre. Stau la pândă și cum nu ești atent, te năpădesc. Azi m-a întristat profund un articol legat de moartea lui Mircea Albulescu: mircea-albulescu-s-a-dus-sa-moara-insotit-de-un-cor-de-claxoane-si-injuraturi . M-a întristat pentru că mi-am imaginat scena ca și cum aș fi fost acolo. Mai ales că mi-am amintit că l-am și văzut, toamna trecută, cred, într-o dimineață însorită, când merge...

Pe o vreme amestecată, ba nor, ba soare, ba vânt, ba cald, ba rece, ba agonie, ba extaz, am mers de dimineață la spinning, ora de race de sâmbătă, ne-a muncit instructorul vreme de 70 de minute de ne-a ieșit toată apa din noi - suntem leoarcă după fiecare oră, dar de astă dată a fost ieșit din comun. Am fost împărțiți pe echipe, unii pe dreapta, ceilalți pe stânga și era competiție, care echipă se coordonează mai bine și trage mai tare. A ieșit egalitate, cu toate că la început ceilalți au pornit mai bine. Ei erau ceva mai buni pe coordonare, noi pe sprinturi. Cert e că a fost o oră foarte solicitantă. Mai demult mi-a încolțit în minte ideea să scriu oarece ceva despre spinning, dar abia azi, după ora matinală ni s-a coagulat ceva în minte. Legat de efort, de perseverența cu care unii oameni aleargă, fac spinning sau orice altceva care te solicită intens de se miră ceilalți că ce te-a găsit de te chinui singur așa... Unii, prin sport, reușesc să iasă din depresii cumplite... Unii devin...

Mă apuc să scriu chestiile astea ca să nu uit să le dezvolt nițel mai târziu. Poimâine. Scara lui Stan, impresii, drum, emoții, întâmplări hazlii și mini epifanii. Trialoguri cu Aurora Liiceanu la Arcub discuții prea ușurele, ca un soi de bârfe intelectuale. individul agățător și tema culturosului care caută să agațe gagici la chestii psiho-literare pentru gagici. superficialitatea unor abordări. Și la Trialoguri. Și în articolul despre Crimeea, Rusia, China. Și în atâtea discuții cu colegii la muncă. starea de lehamite și de aș da dracului tot și mi-aș lua câmpii. ceea ce s-ar putea întâmpla. nu mai suport. schiță de schiță Am revenit. desigur, nu poimâine cum ziceam, ci mai târziu. Scara lui Stan. Un traseu mișto, solicitant, cu priveliște, frumos. Înainte de plecare mi-era nițel frică, că mi-era că o sa fie nașpa, că nimeni din grup nu mai făcuse acest traseu, că o să fie gheață etc etc. Dar a fost frumos, soare, mi-a plăcut, la un simgur moment mi-a fost ceva teamă...

Asta cu Papură Vodă se bazează pe ceva istoric, culmea! Mai multe aici: http://ro.wikipedia.org/wiki/Istoria_Craiovei#1735-1770_.C8.9Aara_lui_Papur.C4.83_Vod.C4.83 Mă întreb cum o să se numească epoca actuală în istorie, peste vreo sută-două de ani. Pentru mine e tot un soi de țara lui Papură. Legi fărădelege, democrație doar în sensul periorativ al cuvântului, capitalism socialist, hoție de stat... Mă gândeam la un moment dat, în timp ce citeam Lacunarele lui Conu, unde vorbea într-un fragment despre în ce hal s-a ajuns în zilele noastre... oare chiar așa e? sau doar așa resimțim noi, părtinitor, că doar alte vremuri n-am trăit, în afară de astea?! Oare pe vremea Imperiului x sau Y era mai bine? Oamenii or fi dus-o mai bine? Să fi avut valori mai înalte? Parcă, dacă mă gândesc mai bine, parcă nu. Adică marea majoritate, masa, era la fel, doar că ghidată de alte legi, alte cutume... dar în esență la fel. Sau nu? E tare greu de spus. Poate tineretul studios să fi fost animat de valor...

Viața și moartea sunt despărțite de o singură clipă. Acum ești, acum nu mai ești. Uneori există o stare de "între", coma, despre care nu se știe exact cât de "aici" și cât de "acolo" e omul... Dar trecerea efectivă între viață și moarte durează doar o clipită. Poate mai puțin... Avem oroare nativă pentru moarte. Ne întristează, ne deprimă, ne creează fobii, obsesii, facem orice ca să uităm de ea, sau dimpotrivă, ca refuz al realității, tindem către ea câteodată - de la caz la caz. Noi nu știm cu adevărat nici ce e viața, darămite ce-i moartea. Pentru ceea ce suntem acum, cunoașterea e limitată. Nu și imaginația. Și de multe ori, ceea ce numim cunoaștere e rezultat al imaginației. Certitudinile noastre sunt iluzorii, la urma urmei. Și știința, și filozofia, și religiile, și... toate concepțiile minții omenești. Dar se pare că așa trebuie, poate altfel n-am fi în stare să trăim, dacă ne-am gândi mereu la moarte, dacă am fi conștienți în permanent de fap...

Vineri mă bucuram că am scăpat de nebunia Top 300, că se termină zugrăvitul și reparațiile, da? Ei, sâmbătă m-am simtțit groaznic, am și umblat puțin prin oraș, întâi ca să plătesc ultima tranșă pentru zugrăvit, apoi ca să prospectez piața canapelelor ieftine. Mă durea oarecum capu' și aveam o stare minunată de abia mă tâtâiam. Abia spre seară m-am lămurit: era de vină răceala, sau gripa sau ce-o fi aia. Așa că azi am cap-de-câlți, nas înfundat dar curgător și un gât opărit de nu se poate. Deci totul e minunat. Văzând la știri accidentul lui Huidu m-am trezit retrăind accidentul nostru. Și mă gândesc... câți dintre noi am trăit un accident? Am impresia că mulți. La parastas, cum stăteam la masă cu rudele lui Alex de la Veștem, venind vorba de asta, am descoperit că dintre toți (8-9 inși), doar doi au scăpat până acum fără să fi fost implicați în vreun accident. Apoi, acum vreo lună m-am întâlnit cu Mireluța, fosta noastră secretară de la Corint... îmi povestea că acum un an au p...

Acum câteva zile mi-a trecut prin minte un gând mai mult sau mai puțin ciudat. Că noi oamenii, oricât de bătrâni am fi și oricât de maturi sau deștepți sau inteligenți ne credem, faptul că în situații nasoale ne comportăm ca niște copii supărați că li s-a luat jucăria... sau că li s-a interzis ceva... sau că li s-a spus să facă ceva ce ei nu vor... denotă că nu suntem cu nimic mai maturi decât copiii. De asta ne supărăm pe noi, pe alții, pe viață, pe Dumnezeu atunci când ne merge rău, când ni se întâmplă ceva neplăcut... Și de fapt nu putem înțelege nimic, pentru că... nu suntem capabili de a înțelege. La fel precum copiii. Și când nu înțelegem, inventăm răspunsuri care să ne mulțumească. Și așa am creat noi, oamenii, o lume de povești, mitologii personale. Și le perpetuăm din generație în generație... ca pe niște adevăruri absolute, adăugând unele povești, uitându-le pe altele. În '41, o familie, un el, o ea, doi copii, băieți, preșcolari. Băieții se uitau pe geam și se întrebau u...

mlm? ce .... mai e și aia? ei, nește chestii denumite pompos multi-level-marketing. model hamerican, mâncaț-aș! e o chestie foarte mare. adica șmecheră. pentru ăia de-o inventară, și pentru unii mai „habotnici“. nu zic că-i ceva rău. doar că nu-i cazul sa ne pierdem mințile de fericire c-am găsit rețeta succesului. da’ ce-mi veni să bat câmpii despre mlm-uri? păi dădui vineri peste unu’ și îmi fu servită o prezentare. așaaa, și-atunci am făcut (din nou) conexiuni între diversele mlm-uri pe care le-am adulmecat în viața asta: amway, herbalife, avon, oriflame și acum, iată, nu skin. toate se bazează pe un ceva-minune (produsele cele mai..., tehnologiile cele mai... rețeta de afacere cea mai... și așa mai departe). și, colac peste pupăză, după ce au toate aceste chestii unice și irepetabile și minunate, te mai pot face să te și îmbogățești! cum? intrând în afacere (pentru majoritatea se plătește o sumă la înscriere, care-ți ofera access la diverse chestii, eventual niște produse și desigu...