Aripi moarte, frunze, cețuri şi sori, ceruri prăbuşite, corăbiile au devenit schelete arse în deşert, toate construcțiile şi conceptele s-au prăbuşit, apoi le-am prăbuşit voit de tot, le-am risipit cu furie.
Lumea s-a sfârşit. Ce e dincolo de limita cunoaşterii şi necunoaşterii, de limita vieții şi morții... zonă crepusculară...
Un vis a murit. Apoi timpul şi spațiul au tremurat, implozie şi explozie, universul s-a sfârşit şi a început. Se pare că era un vis frumos, de vreme ce liniştea cântă un recviem din foşnet de frunze, cu rafale de vânt şi presară peste tot ceruri senine şi sori. Adagio de Albinoni.
Am murit câteva clipe azi. Poate eram la o fâlfâire de aripi de the other side sau de pierderea cunoştinței, doar. Poate doar ca să îmi dau seama că nu e aşa amuzant, că nu mă dau dusă pe apa neagră scânteietoare a Styx-ului, deşi voluptatea înotului era tentantă... I'm still alive, se pare.
Comentarii