micutze aberatzii

Vedeam sau văd la mulți, foarte clar, cum își doresc că lucrurile, lumea să se schimbe, dar să o schimbe alții, sau să se schimbe pur și simplu, dar ei să nu schimbe nimic. (Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic! Sau să nu se revizuiască, primesc! Dar să se schimbe pe ici, pe colo, prin părțile esențiale.) Ce nu vedeam însă era că și eu fac la fel. Mai revizuiesc pe ici pe colo, dar nu schimb nimic...  M-am surprins agățată de trecut, de amintiri ajustate sau chiar înfrumusețate... Dar dacă elimin filtrul rozaliu paseist... Da, au fost și momente mișto, dar și multe chestii care numai mișto nu erau. Sau în regulă. Sau sănătoase. Dar deh, amintirea tinde să falsifice un pic (sau mai mult) lucrurile - ori le îndulcește, păstrând mai mult aspectele bune, ori dimpotrivă, le amărăște, dacă păstrează mai mult momentele nasoale... Da, nu fac excepție. E interesant cum de vedeam așa clar la alții dar la mine ioc.  Vedeam de câteva zile cum la pastel se încearcă să recreeze atm

Denumirea e ironică. Mă refer la toate divele feminine și masculine pe care le-am întâlnit în viața mea. Și nu vorbim de alea oficiale. Cred că toată viața am trăit (că mulți alții) la umbra divelor. Știți genul, în orice comunitate, mică, mare, e cineva, ea sau el, care cumva strălucește, vrea atenție, face chestii interesante, zice chestii, se poartă într-un fel, emană încredere în sine. Unii așa sunt, mai dezinvolta, comunică mai ușor, nu-și fac atâtea probleme. Alții au probleme, și din cauza lor ori devin mai retrași, ori, dimpotrivă, că să compenseze distorsiunile din inimă, au nevoie de atenție disperată că să compenseze. Și aceștia plusează, sunt cei care se manifestă egocentric, că niște mici divinități, își dezvoltă mecanisme de a se plasa în centrul atenției, și ajung să creadă că lumea se învârte în jurul lor, și că lumea le e datoare cu adorație. Toți restul, o lume de non-dive, ne dorim măcar un pic din strălucirea divelor. Ceva din încrederea și naturalețea celor care st

Știi cum e, frumos, calm, poate un pic apăsător... Apoi, că din senin, vine furtuna. Tună, fulgeră, plouă, bate vântul turbat. Apoi ușii ușor se oprește. Se limpezește cerul, aerul e mai curat, iese și soarele, e ca o nouă zi sau o nouă viață? De ceva vreme, în ciuda vremurilor ciudate, la mie lucrurile au mers relativ calm. La muncă aveam stabilitate, un mediu plăcut, o gașcă mișto, doar mici nervișori și frecușuri inerente jobului. După bizarul moment în care mi-au căzut ochii pe anunțul celor de la Oxigen pentru cursul de ghid și am luat neașteptată decizie să mă înscriu lucrurile au mers liniar și aici, am mers la cursuri, am făcut practica, am dat examenele, am trecut la următorul curs, aici am fost mai dezamăgită de cum au mers cursurile, la fel și de oportunitățile de a deveni ghid la ei, modul corporatist de raportare și acel ceva care mă făcea că șefa lor să nu îmi placă, am dat examenul iar pentru cursul final, de montan, am decis să îl fac la ATGR.  Am mers și aici, am parti

Am deschis fereastra camerei de hotel - era cam sus, crea impresia că sunt la mansardă. Dădea spre oraș, eram în inima zonei vechi. M-am uitat cu nesaț, ce vedeam era interesant, amalgamat, vechi, nou, podul de sticlă futurist, ziduri de cetate, ceva frumos smălțuit cu albastru, niște guguloaie bizare, acoperișuri, un râu, străzi, forfotă. Eram pe versantul unui deal, vedeam mai de sus. Mi-am notat în minte pe unde vedeam acel ceva cu mozaicuri albastre, voiam musai să ajung să văd ce e.  Aveam program liber până la 1 noaptea, când ne prelua autocarul să ne ducă la aeroport. Am ieșit cu colega să batem Tbilisi-ul, zona pe unde eram, adică centrul vechi.  Nu apucasem să studiez prea bine ce și cum, citisem câteva articole ale unora care fuseseră și îmi rămăsese în cap că e mișto să urci la cetate cu telegondola, să vizitezi grădina botanică, niște cluburi și baruri și în rest cam uitasem. Așa că am luat-o pe o străduță apoi pe alta, mai mult privind la casele cu arhitectură specifică Tb